ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4694/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4694/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 8 aprilie 2010,

reclamanta E.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea

pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare

măsurii administrative cu caracter politic, luată de regimul comunist, în sumă

de 1.500.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune morale, astfel: 500.000

euro pentru prejudiciul pe care l-a suferit personal și 1.000.000 euro pentru

prejudiciul suferit de părinții săi, câte 500.000 euro pentru fiecare.

În motivare, reclamanta a arătat că,

în conformitate cu Hotărârea emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de

Luptător în Rezistența Anticomunistă și a actelor eliberate de C.N.S.A.S.,

Direcția Arhivă Popești Leordeni, la data de 18 noiembrie 2009, s-a atestat că

în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, membrii familiei sale au fost

supuși unor măsuri administrative abuzive, respectiv au avut domiciliul

obligatoriu în localitatea Fetești Noi - Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița.

Pe de altă parte, Ministerul Apărării

Naționale, Direcția Instanțelor Militare, Compartimentul Arhivă a eliberat

adeverința nr. 1997 din 18 ianuarie 2010 din care rezultă că V.P. - tată, B.P. -

mamă, V.P.A. - bunic, V.P.B. - bunică, V.P.C. - străbunic, V.M. și V.R. -

mătușă, prin Decizia nr. 200/1951 a fostului Minister al Afacerilor Interne, au

fost deportați la data de 18 iunie 1951 din localitatea Beșenova Veche, județ

Timiș și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești Noi -

Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița, până la data de 20 decembrie 1955, când,

în conformitate cu decizia nr. 6200/1955 a fostului Minister al Afacerilor Interne,

li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile

Legii nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin sentința civilă nr. 3109/ PI din

12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității acțiunii; a admis în

parte acțiunea formulată de reclamanta E.P. împotriva pârâtului Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, a obligat pârâtul să plătească reclamantei E.P. suma de 20.000 euro, cu

titlu de daune morale, și a respins în rest, acțiunea, fără cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanta E.P. legitimează calitatea de a pretinde compensații

pecuniare pentru prejudiciul moral suferit și în calitate în calitate de

descendentă de gradul I (după părinți). Prin urmare, a fost respinsă, ca fiind

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei E.P.

S-a mai reținut că inadmisibilitatea

acțiunii, ca o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare, este

neîntemeiată, măsura administrativă a deportării în Bărăgan regăsindu-se în

cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a constatat că măsura

deportării în Bărăgan luată față de reclamantă și părinții acesteia se

circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care

menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative

incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea

nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în

prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această

măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres

reglementate de lege.

Dintre măsurile reparatorii

reglementate de lege, s-a reținut că reclamanta a optat pentru despăgubiri

morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La cuantificarea prejudiciului

instanța a avut în vedere că reparația prejudiciului prin suma de bani fixată

ca echivalent bănesc are scopul nu atât de a repune victima sau descendenții

acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior,

cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată.

S-a avut în vedere și jurisprudența

CEDO (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra

României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea

acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la

caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze

echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe

cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, prima instanță a avut în

vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5

alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționara și/ sau membrii familiei sale a

beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999.

Față de cele menționate, tribunalul a

apreciat că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție

rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral încercat de reclamantă și de

autorii săi, și a admis în parte acțiunea acesteia.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel reclamanta E.P. și pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G.F.P. Timiș.

Reclamanta E.P. a criticat hotărârea

primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea în întregime

a acțiunii sale, arătând că sumele acordate pentru repararea prejudiciului

moral sunt insuficiente.

A mai arătat că în fața primei

instanțe a dovedit că au fost aduse încălcări valorilor fundamentale ale

ființelor umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României, și s-a

încălcat dreptul la onoare, libertate fizică și psihică, atingeri care în

temeiul prevederilor art. 998 și 999 C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din

Constituția României, justifică o reparație morală, astfel încât, consideră că

suma solicitată este echitabilă raportat la suferințele suferite.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a solicitat, prin apelul

declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curții Constituționale, fată de care

temeiul juridic al acțiunii nu mai este în vigoare.

Prin decizia nr. 947 din 14 iunie 2011

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei și a

admis apelul pârâtului.

La termenul de judecată din data de 14

iunie 2011, instanța, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.,

a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept al acțiunii

și a admis această excepție reținând că în apel nu se poate schimba calitatea

părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot

face cereri noi. Reclamanta, prin apelul declarat, a invocat noi temeiuri de

drept (art. 998-999 C. civ., art. 22 și 52 alin. (3) Constituția României), ce

nu au fost invocate în fața primei instanțe, aspect ce tinde la schimbarea

cauzei în calea de atac, lucru interzis expres de lege.

Pe fondul pricinii instanța a reținut

că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și

completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a

reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două

norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând

doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea

text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în

vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile

și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei

reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate,

precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu

trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza

Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea

din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra

Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a

reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de

tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de

față s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției

”

.

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la

data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Declararea ca neconstituțională a unei

legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și

abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar

dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere

efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce

declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline

inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două

noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării

voinței supreme a legiuitorului care, însă, nu poate retroactiva. Declararea ca

neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept

consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după

o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică

incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu

principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității

unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act

juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel

spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act

normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce

neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic. Atât

abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/

juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori

nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea

valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității

unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie

stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și, pe cale de consecință,

imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă

autoritate.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul

de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)

cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat

efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul

juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în

cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței

și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă

pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată

în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită

până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce

înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată

asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai

mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei

hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a

unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

A reține argumentele reclamantei

privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna să fie

lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un

stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât

mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre

definitivă și executorie anterioară datei publicării deciziei Curții

Constituționale în Monitorul Oficial, care ar putea constitui „bun” în

accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O. ocazionată de protejarea dreptului

consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Nu s-ar putea susține că, prin

adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză

ar putea avea o „speranță legitimă

”

(astfel

cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat

instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004

în Cauza Kopecky contra Slovaciei - 5 atunci când există o dispută asupra

corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt

respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță

legitimă” în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei,

instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită

faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în

sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea

compensațiilor respective.

Nu se poate reține nici încălcarea

dispozițiile art. (1) din Protocolul nr.12 adițional la C.E.D.O., în speță

nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a

reclamantului în raport de alte persoane. De asemenea, nici egalitatea în fața

legii nu a fost încălcată în condițiile în care decizia Curții Constituționale

este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost

soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în

funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice.

Neretroactivitatea deciziilor Curții

Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile

au dobândit un „bun” în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.,

și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță

legitimă” reclamantei.

Împotriva acestei decizii reclamanta a

declarat recurs invocând art. 299-316 C. proc. civ.

În criticile dezvoltate s-a susținut

că necesitatea respectării principiului egalității în drepturi face ca decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale să nu poată fi aplicată cauzelor aflate

pe rol la data pronunțării ei, ci, doar ulterior publicării sale în Monitorul

Oficial.

De altfel principiul egalității și

interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la

Convenție. De altfel principiul egalității și interzicerii discriminării a fost

reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenție.

Ca atare acest protocol oferă o sferă

suplimentară de protecție.

Un alt principiu care înlătură de la

aplicare această decizie a Curții Constituționale este principiul

neretroactivității, principiu pe deplin aplicat și în jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, la data introducerii cererii

de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a),

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Pe lângă prevederile Legii nr.

221/2009 nemodificată mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale

a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9,

art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 din Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din

1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006 deoarece Constituția României la

art. 20 dă posibilitatea aplicării cu prioritate a reglementărilor

internaționale dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile

interne.

Conform art. 147 din Constituția

României dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Faptul că legiuitorul nu a intervenit

pentru a modifica legea nu poate fi imputabil reclamantului și nu este temei

legal pentru respingerea cererii, care trebuie judecate în acord cu prevederile

constituționale și internaționale.

Convenția Europeană a Drepturilor

Omului consacră în art. 5 alin. (1) și (5) dreptul la libertate și la

siguranță.

Prin incriminarea în Legea nr.

221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989 ca având caracter politic

se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea dată precum și

Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat din 1948,

tratatelor și acordurilor internaționale la care România era și este parte.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

Reținând spre analiză criticile

încadrabile în conținutul art.304 pct.9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate

din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de drept a fost

corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în Monitorul

Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei

decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii

susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În speță, la data publicării în

Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului

citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, că și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că

există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai

analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) din

C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta E.P. împotriva deciziei nr. 947 din 14 iunie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.