ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4694/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 8 aprilie 2010, reclamanta E.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare măsurii administrative cu caracter politic, luată de regimul comunist, în sumă de 1.500.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune morale, astfel: 500.000 euro pentru prejudiciul pe care l-a suferit personal și 1.000.000 euro pentru prejudiciul suferit de părinții săi, câte 500.000 euro pentru fiecare.

În motivare, reclamanta a arătat că, în conformitate cu Hotărârea emisă de Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă și a actelor eliberate de C.N.S.A.S., Direcția Arhivă Popești Leordeni, la data de 18 noiembrie 2009, s-a atestat că în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, membrii familiei sale au fost supuși unor măsuri administrative abuzive, respectiv au avut domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești Noi - Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița. Pe de altă parte, Ministerul Apărării Naționale, Direcția Instanțelor Militare, Compartimentul Arhivă a eliberat adeverința nr. 1997 din 18 ianuarie 2010 din care rezultă că V.P. - tată, B.P. - mamă, V.P.A.

- bunic, V.P.B. - bunică, V.P.C. - străbunic, V.M. și V.R. - mătușă, prin Decizia nr. 200/1951 a fostului Minister al Afacerilor Interne, au fost deportați la data de 18 iunie 1951 din localitatea Beșenova Veche, județ Timiș și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Fetești Noi - Fetești (Valea Viilor), jud. Ialomița, până la data de 20 decembrie 1955, când, în conformitate cu decizia nr. 6200/1955 a fostului Minister al Afacerilor Interne, li s-au ridicat restricțiile domiciliare. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 și O.U.G. nr. 214/1999. Prin sentința civilă nr. 3109/ PI din 12 noiembrie 2010 Tribunalul Timiș a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a inadmisibilității acțiunii; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.P.

împotriva pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a obligat pârâtul să plătească reclamantei E.P. suma de 20.000 euro, cu titlu de daune morale, și a respins în rest, acțiunea, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta E.P. legitimează calitatea de a pretinde compensații pecuniare pentru prejudiciul moral suferit și în calitate în calitate de descendentă de gradul I (după părinți). Prin urmare, a fost respinsă, ca fiind neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei E.P. S-a mai reținut că inadmisibilitatea acțiunii, ca o excepție invocată de către pârât prin întâmpinare, este neîntemeiată, măsura administrativă a deportării în Bărăgan regăsindu-se în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată față de reclamantă și părinții acesteia se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia M.A.I. nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Astfel că, în speță nu sunt incidente prevederile alin. (3) al art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege. Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, s-a reținut că reclamanta a optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

La cuantificarea prejudiciului instanța a avut în vedere că reparația prejudiciului prin suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul nu atât de a repune victima sau descendenții acesteia/ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. S-a avut în vedere și jurisprudența CEDO (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situația concretă a fiecărui caz, dar și la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile și în raport cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.

Totodată, prima instanță a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiționara și/ sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Față de cele menționate, tribunalul a apreciat că suma de 20.000 de euro reprezintă o astfel de satisfacție rezonabilă și proporțională cu prejudiciul moral încercat de reclamantă și de autorii săi, și a admis în parte acțiunea acesteia. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta E.P. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G.F.P. Timiș. Reclamanta E.P. a criticat hotărârea primei instanțe, ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea în întregime a acțiunii sale, arătând că sumele acordate pentru repararea prejudiciului moral sunt insuficiente.

A mai arătat că în fața primei instanțe a dovedit că au fost aduse încălcări valorilor fundamentale ale ființelor umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României, și s-a încălcat dreptul la onoare, libertate fizică și psihică, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 și 999 C. civ. și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României, justifică o reparație morală, astfel încât, consideră că suma solicitată este echitabilă raportat la suferințele suferite. Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, având în vedere Deciziile Curții Constituționale, fată de care temeiul juridic al acțiunii nu mai este în vigoare.

Prin decizia nr. 947 din 14 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei și a admis apelul pârâtului. La termenul de judecată din data de 14 iunie 2011, instanța, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept al acțiunii și a admis această excepție reținând că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Reclamanta, prin apelul declarat, a invocat noi temeiuri de drept (art. 998-999 C. civ., art. 22 și 52 alin. (3) Constituția României), ce nu au fost invocate în fața primei instanțe, aspect ce tinde la schimbarea cauzei în calea de atac, lucru interzis expres de lege.

Pe fondul pricinii instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față s-a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției ” . De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleași efecte juridice ca și abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziții dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituțională a unei dispoziții legale produce efecte depline inclusiv în privința litigiilor în curs de judecată. Diferența dintre cele două noțiuni este esențială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinței supreme a legiuitorului care, însă, nu poate retroactiva.

Declararea ca neconstituțională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecință încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformității sale cu principiile constituționale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituționalității unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulității unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor și al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituționalitatea unei legi este similară nulității actului juridic.

Atât abrogarea actului normativ cât și revocarea actului juridic presupun acte (normative/ juridice) inițial valabile, în schimb neconstituționalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficiențe ce împiedică nașterea valabilă a actului respectiv. Practic, efectul declarării neconstituționalității unui text de lege care consfințește un drept subiectiv civil îl constituie stabilirea nașterii nevalabile a acelui drept și, pe cale de consecință, imposibilitatea recunoașterii lui de către instanță ori de către o altă autoritate.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. A reține argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie anterioară datei publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, care ar putea constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței C.E.D.O.

ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. Nu s-ar putea susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă ” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - 5 atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective. Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiile art. (1) din Protocolul nr.12 adițional la C.E.D.O., în speță nefiind constatată existența vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane.

De asemenea, nici egalitatea în fața legii nu a fost încălcată în condițiile în care decizia Curții Constituționale este obligatorie de la data pronunțări sale în toate cauzele ce nu au fost soluționate definitiv, Legea nr.47/1992 instituind criterii obiective în funcție de care deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice. Neretroactivitatea deciziilor Curții Constituționale, vizează pricinile soluționate deja definitiv, în care părțile au dobândit un „bun” în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., și nu situația promovării unei acțiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranță legitimă” reclamantei. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând art. 299-316 C. proc.

civ. În criticile dezvoltate s-a susținut că necesitatea respectării principiului egalității în drepturi face ca decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale să nu poată fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci, doar ulterior publicării sale în Monitorul Oficial. De altfel principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenție. De altfel principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul 12 la Convenție. Ca atare acest protocol oferă o sferă suplimentară de protecție. Un alt principiu care înlătură de la aplicare această decizie a Curții Constituționale este principiul neretroactivității, principiu pe deplin aplicat și în jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată mai sunt incidente și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 din Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096 din 1996 și Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006 deoarece Constituția României la art. 20 dă posibilitatea aplicării cu prioritate a reglementărilor internaționale dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne.

Conform art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen dispozițiile constatate neconstituționale sunt suspendate de drept. Faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu poate fi imputabil reclamantului și nu este temei legal pentru respingerea cererii, care trebuie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră în art. 5 alin. (1) și (5) dreptul la libertate și la siguranță.

Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989 ca având caracter politic se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea dată precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România a aderat din 1948, tratatelor și acordurilor internaționale la care România era și este parte. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Reținând spre analiză criticile încadrabile în conținutul art.304 pct.9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

În speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, că și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.P. împotriva deciziei nr. 947 din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.