ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2917/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 18 martie 2010, I.G. a solicitat, în baza Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supusă bunica sa S.V., respectiv deportarea cu stabilire de domiciliu obligatoriu în localitatea F., în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 și să se oblige pârâtul la plata contravalorii în lei, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de autoarea sa. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2365 din 27 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de I.G.

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei 2.500 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunica acesteia - S.V., în calitate de descendent gr. II. Analizând acțiunea reclamantei în raport de probatoriul administrat și de prevederile legale în materie, instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârât în întâmpinare, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât dreptul la despăgubiri morale rezultă din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și excepția inadmisibilității, care nu a putut fi primită atâta timp cât textul de lege menționat prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a reținut astfel că actul normativ în discuție cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative, declarate expres, de aceeași lege, ca având caracter politic, în cuprinsul art. 3, în speță măsura deportării în Băragan fiind circumscrisă ipotezei particularizate de art. 3 lit. e), care menționează expres decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 printre actele incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, context în care s-a impus și concluzia că în cauză nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Băragan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Astfel fiind, deoarece legiuitorul a prevăzut dreptul descendenților de a se bucura de despăgubiri pentru prejudiciul moral, din prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 rezultând cu evidență intenția legiuitorului de a conferi persoanei condamnate dreptul - dreptul potestativ - de a recurge la beneficiul legii și de a subsuma accesul soțului/soției și descendenților până la gradul al II-lea după decesul victimei condamnării, reclamanta, în calitate de descendent de gradul II, are dreptul la daune morale, în sumă de 2.500 euro, în echivalent lei. Prin decizia nr. 736 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului.

A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de I.G. S-a constatat că prin precizarea și completarea motivelor de apel, depusă la data de 10 martie 2011, reclamanta I.G. a arătat că înțelege să completeze temeiul juridic al acțiunii, ca fiind art. 998 și 999 C. civ. La termenul de judecată din data de 12 aprilie 2011, instanța , din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept al acțiunii, aspect cu privire la care s-a pronunțat cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) din Cod.

Astfel, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Reclamanta, prin completarea motivelor de apel depuse la dosar, a invocat noi temeiuri de drept, ce nu au fost invocate în fața primei instanțe, aspect care a condus la concluzia că s-a tins la schimbarea cauzei în calea de atac, lucru interzis expres de lege. S-a constatat ca atare că prima instanță nu a analizat deloc îndeplinirea cerințelor textelor de lege arătate, iar acest lucru nu se poate face pentru prima oară în apel, fără a se aduce atingere dispozițiilor imperative ale legii procesual civile, lucru care nu a putut fi admis.

Nu s-a putut constata un vid legislativ, cum a încercat a acredita reclamanta, care poate valorifica noile temeiuri de drept invocate în cadrul unei alte cereri de chemare în judecată. Ca atare, Curtea, constatând întemeiată excepția invocată, a admis-o și și-a cantonat cercetarea judecătorească în perimetrul stabilit în fața primei instanțe. În urma examinării sentinței atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat cel al reclamantei. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a înseamnat că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-a impus, chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Dacă s-ar fi reținut argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar fi însemnat să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă și executorie, anterioară datei publicării Deciziei Curții Constituționale în M. Of., care ar putea constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul acesteia s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor sale, faptul că Tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 a fost găsit fără relevanță în soluția ce s-a pronunțat. Decizia nr. 1358/2010 a constatat neconstituționalitatea lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel că neconstituționalitatea ordonanței de urgență prin care s-a limitat cuantumul daunelor morale nu mai prezintă relevanță, fiind abrogat temeiul de drept modificat prin ordonanță, ce constituie temeiul de drept al acțiunii în pretenții.

De asemenea, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia, nu s-a impus reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu, întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege - art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat. În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a impus a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat a fost apreciată ca îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesoarei reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesoarei, este mai redusă. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta I.G., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, respectiv constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supusă bunica sa și obligarea Statului Român la plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro daune morale.

A arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau în căi de atac), ci eventual doar celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. A precizat astfel, că după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Mai mult, a arătat că la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității a arătat că s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81). A mai adăugat și faptul că și în ipoteza în care instanța ar fi considerat că nu beneficiază de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 este îndreptățită la obținerea acestora în temeiul dispozițiilor de drept comun (art. 998-999 C. civ.).

A menționat în acest context, ce au presupus deportările în Bărăgan, ca amplă acțiune de persecuție politică, condițiile în care acestea au avut loc, care au constrâns-o pe bunica sa să ducă o viață sub limita demnității umane și care i-au cauzat acesteia grave prejudicii în plan fizic, moral și social. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. În ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă autoarea reclamantei, se reține că această solicitare nu reprezintă o critică în recurs, după cum de altfel, nu a reprezentat nici prin motivele de apel. Recurenta s-a mărginit astfel a solicita admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, inclusiv sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii, fără a arăta în ce mod instanțele au procedat în mod eronat în soluționarea acestuia.

Se reține totodată că în același mod a procedat recurenta susținând că în ipoteza în care s-ar considera că nu beneficiază de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 este îndreptățită la obținerea acestora în temeiul art. 998-999 C. civ., fără a arăta motivele pentru care este eronat raționamentul instanței de apel care a apreciat că în apel, în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei nr. 736 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.