ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2917/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2917/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 18 martie 2010, I.G. a solicitat, în baza Legii nr.

221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor administrative la care

a fost supusă bunica sa S.V., respectiv deportarea cu stabilire de domiciliu

obligatoriu în localitatea F., în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 și

să se oblige pârâtul la plata contravalorii în lei, la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, a sumei de 100.000 euro cu

titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de autoarea sa.

Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința nr. 2365 din 27 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea

formulată de I.G. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și l-a obligat pe pârât să-i plătească

reclamantei 2.500 euro, în echivalent lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de bunica acesteia - S.V., în calitate de descendent gr. II.

Analizând acțiunea reclamantei

în raport de probatoriul administrat și de prevederile legale în materie, instanța

a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârât în întâmpinare, respectiv

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât dreptul la despăgubiri

morale rezultă din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și excepția inadmisibilității,

care nu a putut fi primită atâta timp cât textul de lege menționat prevede acordarea

de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

S-a reținut astfel că

actul normativ în discuție cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două

subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic, expres și limitativ

prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative, declarate

expres, de aceeași lege, ca având caracter politic, în cuprinsul art. 3, în speță

măsura deportării în Băragan fiind circumscrisă ipotezei particularizate de

art. 3 lit. e), care menționează expres decizia Ministerului Afacerilor Interne

nr. 200/1951 printre actele incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic, context în care s-a impus și concluzia că în cauză nu sunt

incidente prevederile alin. (3) ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 221/2009 și nici

cele ale art. 4 - vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic

al deportării în Băragan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter

politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

Astfel fiind, deoarece

legiuitorul a prevăzut dreptul descendenților de a se bucura de despăgubiri pentru

prejudiciul moral, din prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

rezultând cu evidență intenția legiuitorului de a conferi persoanei condamnate dreptul

- dreptul potestativ - de a recurge la beneficiul legii și de a subsuma accesul

soțului/soției și descendenților până la gradul al II-lea după decesul victimei

condamnării, reclamanta, în calitate de descendent de gradul II, are dreptul la

daune morale, în sumă de 2.500 euro, în echivalent lei.

Prin decizia nr. 736 din

12 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca neîntemeiat,

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului. A admis apelul pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de către Direcția Generală

a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în

sensul că a respins acțiunea civilă formulată de I.G.

S-a constatat că prin

precizarea și completarea motivelor de apel, depusă la data de 10 martie 2011, reclamanta

I.G. a arătat că înțelege să completeze temeiul juridic al acțiunii, ca fiind

art. 998 și 999 C. civ.

La termenul de judecată

din data de 12 aprilie 2011, instanța

, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 294

C. proc. civ., a pus în discuție inadmisibilitatea schimbării temeiului de drept

al acțiunii, aspect cu privire la care s-a pronunțat cu prioritate, potrivit

art. 137 alin. (1) din Cod.

Astfel, potrivit art.

294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi. Reclamanta, prin

completarea motivelor de apel depuse la dosar, a invocat noi temeiuri de drept,

ce nu au fost invocate în fața primei instanțe, aspect care a condus la concluzia

că s-a tins la schimbarea cauzei în calea de atac, lucru interzis expres de lege.

S-a constatat ca atare că prima instanță nu a analizat deloc îndeplinirea cerințelor

textelor de lege arătate, iar acest lucru nu se poate face pentru prima oară în

apel, fără a se aduce atingere dispozițiilor imperative ale legii procesual civile,

lucru care nu a putut fi admis. Nu s-a putut constata un vid legislativ, cum a încercat

a acredita reclamanta, care poate valorifica noile temeiuri de drept invocate în

cadrul unei alte cereri de chemare în judecată.

Ca atare, Curtea, constatând

întemeiată excepția invocată, a admis-o și și-a cantonat cercetarea judecătorească

în perimetrul stabilit în fața primei instanțe.

În urma examinării sentinței

atacate, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului și ca neîntemeiat cel al reclamantei.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea

a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

[prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției”.

De asemenea, s-a constatat

că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform

cărora Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de

la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce a înseamnat că nu mai pot fi

aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune

în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței

și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție s-a impus,

chiar dacă pricina se afla în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată

în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până

la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv,

ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele

de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra

fondului.

Această soluție s-a impus

cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea

unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și

a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate

cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat

asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția

dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Dacă s-ar fi reținut argumentele

reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curții Constituționale, ar fi însemnat

să fie lăsată fără finalitate o instituție juridică de o deosebită importanță într-un

stat de drept, consacrată constituțional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai

mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretențiile printr-o hotărâre definitivă

și executorie, anterioară datei publicării Deciziei Curții Constituționale în

M. Of., care ar putea constitui „bun” în accepțiunea jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele

deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantei, apelul acesteia s-a privit

a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor

sale, faptul că Tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale

nr. 1354/2010 a fost găsit fără relevanță în soluția ce s-a pronunțat. Decizia

nr. 1358/2010 a constatat neconstituționalitatea lit. a) a art. 5 din Legea nr.

221/2009, astfel că neconstituționalitatea ordonanței de urgență prin care s-a limitat

cuantumul daunelor morale nu mai prezintă relevanță, fiind abrogat temeiul de drept

modificat prin ordonanță, ce constituie temeiul de drept al acțiunii în pretenții.

De asemenea, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acesteia,

nu s-a impus reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor

cuvenite cu acest titlu, întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu

i se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege - art. 5 alin. (1) lit. a) pentru

prejudiciul moral invocat.

În plus, cu privire la

prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a impus a se constata că acesta

s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, s-a disipat substanțial,

fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului

comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990,

nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația acordată prin cele

două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat

a fost apreciată ca îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul

autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesoarei

reclamantei, astfel că și afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului

moral al antecesoarei, este mai redusă.

Împotriva acestei ultime

decizii a declarat recurs reclamanta I.G., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 și

9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei

atacate și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, respectiv constatarea

caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supusă bunica sa

și obligarea Statului Român la plata contravalorii în lei a sumei de 100.000 euro

daune morale.

A arătat că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă

instanță sau în căi de atac), ci eventual doar celor înregistrate ulterior pronunțării

sale.

A aprecia în alt mod ar

însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, acest aspect fiind determinat de

o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

A precizat astfel, că

după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Mai mult, a arătat că

la data introducerii acțiunii sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept

la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1)

lit. a), astfel că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată

este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității

a arătat că s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea din

8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).

A mai adăugat și faptul

că și în ipoteza în care instanța ar fi considerat că nu beneficiază de despăgubiri

în temeiul Legii nr. 221/2009 este îndreptățită la obținerea acestora în temeiul

dispozițiilor de drept comun (art. 998-999 C. civ.).

A menționat în acest context,

ce au presupus deportările în Bărăgan, ca amplă acțiune de persecuție politică,

condițiile în care acestea au avut loc, care au constrâns-o pe bunica sa să ducă

o viață sub limita demnității umane și care i-au cauzat acesteia grave prejudicii

în plan fizic, moral și social.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care

se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat

se prevede că Deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă

de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.

Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor

în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare

a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci

că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba

despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă

că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

În ceea ce privește constatarea

caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supusă autoarea reclamantei,

se reține că această solicitare nu reprezintă o critică în recurs, după cum de altfel,

nu a reprezentat nici prin motivele de apel.

Recurenta s-a mărginit

astfel a solicita admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, inclusiv sub aspectul

constatării caracterului politic al măsurii, fără a arăta în ce mod instanțele au

procedat în mod eronat în soluționarea acestuia.

Se reține totodată că

în același mod a procedat recurenta susținând că în ipoteza în care s-ar considera

că nu beneficiază de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009 este îndreptățită la

obținerea acestora în temeiul art. 998-999 C. civ., fără a arăta motivele pentru

care este eronat raționamentul instanței de apel care a apreciat că în apel, în

raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri

noi.

Pentru aceste considerente,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei nr. 736 din 12 aprilie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.