ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4840/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4840/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 5 octombrie 2009,

reclamanții R.Z., S.G., C.C. și B.M. au chemat în judecată Statul român prin

reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin

hotărârea ce o va pronunța, ca acesta să fie obligat în baza dispozițiilor art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să le plătească suma de 300.000

euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie

1955 în care tatăl lor, C.V.V., a fost deportat și i s-a stabilit domiciliu

obligatoriu, precum și 10.000 euro despăgubiri materiale reprezentând

echivalentul recoltei confiscate de pe suprafața de 5 ha teren cultivat în

comuna Variaș județul Timiș, recoltă rămasă pe câmp ca urmare a deportării; cu

cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile: art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr.

221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1582 din 21 octombrie 2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanți, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 250 euro, în

echivalent RON la cursul BNR din data plății, către reclamanta R.Z., câte 150

euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, către reclamanții C.C.

și S.G., și 350 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, către reclamanta

B.M., cu titlu de daune morale.

A fost respins, ca

neîntemeiat, capătul de cerere privitor la acordarea de daune materiale și

cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut în esență că:

Din înscrisurile de

la dosar reiese că familia reclamanților a fost strămutată, la data de 18 iunie

1951, din localitatea Variaș, județul Timiș și li s-a fixat domiciliul

obligatoriu în localitatea Perieții Noi - Slobozia. Măsura strămutării și a

stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată în baza Deciziei M.A.I nr.

200/1951.

Restricțiile

domiciliare au încetat în temeiul Deciziei MAI nr. 22222/1955.

În cauza de față,

măsura strămutării și stabilirii domiciliului forțat, luată cu privire la

familia reclamanților în temeiul Deciziei nr. 200/1951, reprezintă o măsură

administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009 deoarece măsura administrativă menționată este calificată în mod

expres de lege ca având acest caracter.

În aceste condiții, a

constatat prima instanță și că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același

act normativ, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii, în prezența

caracterului politic al măsurii administrative suferite de familia

reclamanților, reclamanții în calitate de fiice și fiu - descendenți de gradul

I - au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de

tatăl lor - C.V.V.

În ceea ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, tribunalul a constatat că, la data pronunțării

hotărârii, legea stabilește pentru aceste daune doar cuantumul maxim, însă nu

stabilește criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului

acestor daune, similar de exemplu Decretului Legea nr. 118/1990.

În aceste condiții,

revine instanței rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei care este cuantumul despăgubirilor ce

urmează a se acorda în condițiile Legii nr. 221/2009.

În ceea ce privește

despăgubirile materiale solicitate, tribunalul a constatat că, deși s-a dovedit

că de la C.V.V. au fost preluate la data deportării următoarele cantități de

produse agricole: 2.000 kg porumb și 750 kg de floarea soarelui, totuși nu s-a

dovedit în cauză valoarea acestor bunuri, singurele probe administrate de

reclamanți sub acest aspect fiind adresa Institutului Național de Statistică

privind valoarea kilogramului de grâu și de struguri în lunile august și

septembrie 2010.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a apreciat ca neîntemeiat acest capăt de cerere.

Cu privire la capătul

de cerere privind obligarea statului român la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, instanța a apreciat că

acesta este neîntemeiat întrucât, de lege lata, pârâtul nu poate proceda la

plata despăgubirilor pentru daunele morale provocate persoanelor prevăzute de

art. 5 din Legea nr. 221/2009 în lipsa unei hotărâri judecătorești. Așa fiind,

pârâtul nu se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligat la cheltuieli

de judecată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, pârâtul și Ministerul Public.

Prin apelul formulat

de reclamanți este criticată hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte:

Sumele acordate de

către instanța de fond drept despăgubiri morale descendenților de gradul I ai

lui C.V.V. sunt modice.

Consideră apelanții

reclamanți că Sentința apelată, referitor la neacordarea despăgubirilor

materiale solicitate, este neîntemeiată, deoarece din înscrisurile existente la

dosar reies bunurile materiale confiscate la data deportării, iar în

„Inventarul nr. 009269 preluat de la locuitorul C.V.V.” din comuna Variaș e

făcută și o evaluare a acestor bunuri. Întrucât respectivele bunuri nu au fost

înapoiate până în prezent, proprietarului sau urmașilor săi, se solicită

evaluarea acestora la prețul actual (pentru unele bunuri a se vedea adresele

nr. 33302 din 11 octombrie 2010 și nr. 33187 din 28 septembrie 2010 ale

Institutului Național de Statistică București din care rezultă producțiile de

grâu și struguri la hectar din anul 1951 și prețul acestora).

Din actele de

proprietate existente la dosar rezultă că C.V.V. deținea 5 ha de teren arabil

în localitatea Variaș, județul Timiș, care erau însămânțate cu următoarele

culturi: grâu: 4,8921 ha; vie: 0,1080 ha.

De asemenea

apelanții-reclamanți au precizat că solicită suma de 18.150 RON, actualizată,

la care să se adauge și coeficientul de întârziere a achitării datoriei

Statului român către C.V.V., sumă reprezentând valoarea bunurilor confiscate la

data strămutării din localitatea Variaș - Timiș, așa cum reiese din „Inventarul

preluat de la locuitorul C.V.V.” nr. 009269, eliberat de Direcția Județeană a

Arhivelor Naționale Timiș (a se vedea în dosar copia acestui document).

În ce privește

neacordarea cheltuielilor de judecată este, arată apelanții reclamanți că, de

asemenea, soluția primei instanțe este nefondată, deoarece suma de 1.000 RON,

onorariu pentru avocat este modică, și acordarea ei apare ca legală în

conformitate cu art. 274 și următoarele din C. proc. civ., fiind la nivelul

minim al onorariilor serviciilor prestate.

Prin apelul formulat

de pârât s-au formulat următoarele critici la adresa sentinței atacate:

În mod greșit

instanța de fond a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata sumei de 900 euro reprezentând despăgubiri morale ca urmare a măsurii

administrative de deportare a tatălui reclamanților, întemeiată pe dispozițiile

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a statuat ca

dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale.

Apelantul Ministerul

Public a solicitat admiterea căii de atac exercitate pentru următoarele

considerente:

Dată fiind incidența

în cauză a Deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

publicată în M. Of. nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010 instanța nu mai poate

acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.

Prin Decizia nr. 181A

din 10 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală a admis toate apelurile, a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere

având ca obiect despăgubiri morale, a obligat pârâtul să plătească

reclamanților suma de 3.812,5 RON cu titlu de despăgubiri materiale. A păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea

deciziei, s-a reținut, în esență, că statul a creat cadrul legislativ care să

garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre

o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de

imposibilitate a restituirii în natură.

În materia acordării

altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea

Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter

reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât

din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la

care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant

de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele

persecutate din motive politice și etnice, edificatoare în acest sens fiind:

prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23

septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acordarea de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel

cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de

drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea

Constituțională este garantul supremației Constituției”, și al art. 1 alin. (5)

din Constituție, potrivit căruia „În România, respectarea [..] legilor este

obligatorie”, Curtea Constituțională a constatat că reglementarea criticată

încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de

incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000,

republicată.

În consecința celor

mai sus expuse, curtea de apel a reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție, potrivit cărora dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Ca urmare a trecerii

termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate

să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de

suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat

neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la

acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a

dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamanți.

În ceea ce privește

posibilitatea reclamanților de a invoca în beneficiul lor dispozițiile

Convenției europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, curtea de apel a considerat că nu se poate

reține existența unei „speranțe legitime” a reclamanților la obținerea unor

compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii

nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior

declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.

În privința daunelor

materiale ce au fost solicitate de reclamanți, potrivit cu exigențele art. 294

alin. (1) C. proc. civ. „în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri

noi”.

Pentru acest motiv au

fost analizate doar despăgubirile materiale solicitate în cererea de chemare în

judecată, cererea reclamanților fiind găsită întemeiată.

Autorul reclamanților

- care a continuat să locuiască în zona în care a fost strămutat și după

încetarea unora dintre efectele măsurii administrative ce îi impuneau

domiciliul forțat în comuna Perieți, județul Ialomița - a beneficiat (în

condițiile Legislației fondului funciar) de măsura reparatorie a reconstituirii

dreptului de proprietate pentru suprafața de 5 ha teren arabil situat în

extravilanul comuna Variaș, județul Timiș, împrejurare de natură a genera

prezumția că autorul reclamanților a deținut respectiva suprafață de teren la

momentul dislocării lui din localitatea menționată. Această concluzie este

întărită și de alte probe, respectiv: înscrisul - Adeverință din 3 aprilie 1950

- aflat dosarul primei instanțe, care atestă împrejurarea că numitul C.V.V.,

deținea 5 ha teren în comuna Variaș, județul Timiș; copia registrului alfabetic

al parcelelor de teren repartizate în baza Legii de reformă agrară nr.

187/1945, care atestă deținerea unei suprafețe de 2,150 ha teren arabil de

către numitul C.V.V.

Din declarația

martorului O.T. reiese faptul că, la momentul la care autorul reclamanților a

fost dislocat din comuna Variaș, terenul pe care acesta îl deținea era

cultivat.

Pe de altă parte,

adresele din dosarul primei instanțe atestă împrejurarea că producția medie de

grâu a fost, în anul 1951, de 12,5 quintale la hectar, și că prețul aferent

unui kg de grâu, pentru luna august 2010, a fost de 0.61 RON.

În ce privește

soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamanților de acordare a

cheltuielilor de judecată, instanța de apel a apreciat că aceasta este în acord

cu obiectul reglementărilor ce rezidă din Legea nr. 221/2009, act normativ

special care impune parcurgerea unei proceduri judiciare în cadrul căreia să se

evalueze temeinicia dreptului persoanelor ce pretind măsurile reparatorii

reglementate de acesta. Într-o atare situație, entitatea în sarcina căreia legiuitorul

a stabilit atribuția de a executa efectiv obligația corelativă dreptului

menționat nu poate fi considerată în culpă procesuală, respectiv că ar fi

determinat, printr-o conduită culpabilă, persoanele ce au vocație la drepturile

conferite de Legea nr. 221/2009 să apeleze la procedura judiciară.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul.

Cererea de recurs a

reclamanților a fost înregistrată la data de 11 august 2011 la Curtea de Apel

București, iar motivele de recurs au fost depuse la Înalta Curte de Casație și

Justiție la data de 27 ianuarie 2012.

Pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice prin DGFP București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în critici că nu s-a dovedit faptul că

autorul reclamanților deținea suprafața de teren la momentul dislocării și că

aceasta era cultivată.

La termenul azi,

Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului reclamanților, deoarece

cererea de recurs a fost înregistrată la data de 11 august 2011 la Curtea de

Apel București, iar motivele de recurs au fost depuse la Înalta Curte de

Casație și Justiție la data de 27 ianuarie 2012.

Față de excepția

invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite

ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 306

alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul

legal, cu excepția cazurilor prevăzute de alineatul 2 al aceluiași text,

respectiv, când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu

de instanța de recurs, ceea ce în speță nu este cazul.

Alin. (3) al

aceluiași articol dispune: ”Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Or, în cauză se

constată că cererea de recurs reprezintă doar declarația de recurs

(înregistrată la data de 11 august 2011 la Curtea de Apel București), motivele

fiind depuse printr-un memoriu separat (27 ianuarie 2012), cu depășirea termenului

legal, față de data comunicării deciziei recurate, care este 8 august 2011.

În aceste condiții,

operează sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C.

proc. civ. în consecință, Înalta Curte va constata nul recursul reclamanților,

admițând excepția cu acest obiect, invocată din oficiu.

Referitor la recursul

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București, va fi respins ca

nefondat pentru următoarele considerente:

Art. art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul oricărei persoane ce a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic

de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a

obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare ".

În domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile

(imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul

(imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

„(1) Prin imobile, în

sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și

bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.

(2) Măsurile

reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte

persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost

înlocuite, casate sau distruse.”

În consecință, în

baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate

despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei

de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile

prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin

destinație).

Critica pârâtului

prin care se susține că nu s-a dovedit că autorul reclamanților deținea

suprafața de teren la momentul dislocării și că aceasta era cultivată, nu poate

fi primită, deoarece prin probatoriul administrat la Tribunalul București

rezultă că autorul reclamanților a deținut suprafața de 5 ha în Comuna Variaș,

Județul Timiș la momentul dislocării și că aceasta era cultivată.

Așa fiind, cum

despăgubirile materiale sunt solicitate pentru bunuri ce fac obiect de

reglementare al textului evocat, recursul pârâtului se privește ca nefondat,

urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții R.V.Z., B.V.M., C.C., S.V.G. împotriva Deciziei nr.

181A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București

împotriva aceleiași hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM