ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4840/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 5 octombrie 2009, reclamanții R.Z., S.G., C.C. și B.M. au chemat în judecată Statul român prin reprezentantul său Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, ca acesta să fie obligat în baza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, să le plătească suma de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 în care tatăl lor, C.V.V., a fost deportat și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și 10.000 euro despăgubiri materiale reprezentând echivalentul recoltei confiscate de pe suprafața de 5 ha teren cultivat în comuna Variaș județul Timiș, recoltă rămasă pe câmp ca urmare a deportării; cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile: art. 5 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1582 din 21 octombrie 2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanți, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 250 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, către reclamanta R.Z., câte 150 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, către reclamanții C.C. și S.G., și 350 euro, în echivalent RON la cursul BNR din data plății, către reclamanta B.M., cu titlu de daune morale. A fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privitor la acordarea de daune materiale și cheltuieli de judecată. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că: Din înscrisurile de la dosar reiese că familia reclamanților a fost strămutată, la data de 18 iunie 1951, din localitatea Variaș, județul Timiș și li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Perieții Noi - Slobozia.

Măsura strămutării și a stabilirii domiciliului obligatoriu a fost luată în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951. Restricțiile domiciliare au încetat în temeiul Deciziei MAI nr. 22222/1955. În cauza de față, măsura strămutării și stabilirii domiciliului forțat, luată cu privire la familia reclamanților în temeiul Deciziei nr. 200/1951, reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 deoarece măsura administrativă menționată este calificată în mod expres de lege ca având acest caracter. În aceste condiții, a constatat prima instanță și că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii, în prezența caracterului politic al măsurii administrative suferite de familia reclamanților, reclamanții în calitate de fiice și fiu - descendenți de gradul I - au dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl lor - C.V.V.

În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, tribunalul a constatat că, la data pronunțării hotărârii, legea stabilește pentru aceste daune doar cuantumul maxim, însă nu stabilește criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar de exemplu Decretului Legea nr. 118/1990. În aceste condiții, revine instanței rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei care este cuantumul despăgubirilor ce urmează a se acorda în condițiile Legii nr. 221/2009. În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate, tribunalul a constatat că, deși s-a dovedit că de la C.V.V.

au fost preluate la data deportării următoarele cantități de produse agricole: 2.000 kg porumb și 750 kg de floarea soarelui, totuși nu s-a dovedit în cauză valoarea acestor bunuri, singurele probe administrate de reclamanți sub acest aspect fiind adresa Institutului Național de Statistică privind valoarea kilogramului de grâu și de struguri în lunile august și septembrie 2010. Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat ca neîntemeiat acest capăt de cerere. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea statului român la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, instanța a apreciat că acesta este neîntemeiat întrucât, de lege lata, pârâtul nu poate proceda la plata despăgubirilor pentru daunele morale provocate persoanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în lipsa unei hotărâri judecătorești.

Așa fiind, pârâtul nu se află în culpă procesuală pentru a putea fi obligat la cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, pârâtul și Ministerul Public. Prin apelul formulat de reclamanți este criticată hotărârea primei instanțe sub următoarele aspecte: Sumele acordate de către instanța de fond drept despăgubiri morale descendenților de gradul I ai lui C.V.V. sunt modice. Consideră apelanții reclamanți că Sentința apelată, referitor la neacordarea despăgubirilor materiale solicitate, este neîntemeiată, deoarece din înscrisurile existente la dosar reies bunurile materiale confiscate la data deportării, iar în „Inventarul nr. 009269 preluat de la locuitorul C.V.V.” din comuna Variaș e făcută și o evaluare a acestor bunuri.

Întrucât respectivele bunuri nu au fost înapoiate până în prezent, proprietarului sau urmașilor săi, se solicită evaluarea acestora la prețul actual (pentru unele bunuri a se vedea adresele nr. 33302 din 11 octombrie 2010 și nr. 33187 din 28 septembrie 2010 ale Institutului Național de Statistică București din care rezultă producțiile de grâu și struguri la hectar din anul 1951 și prețul acestora). Din actele de proprietate existente la dosar rezultă că C.V.V. deținea 5 ha de teren arabil în localitatea Variaș, județul Timiș, care erau însămânțate cu următoarele culturi: grâu: 4,8921 ha; vie: 0,1080 ha.

De asemenea apelanții-reclamanți au precizat că solicită suma de 18.150 RON, actualizată, la care să se adauge și coeficientul de întârziere a achitării datoriei Statului român către C.V.V., sumă reprezentând valoarea bunurilor confiscate la data strămutării din localitatea Variaș - Timiș, așa cum reiese din „Inventarul preluat de la locuitorul C.V.V.” nr. 009269, eliberat de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Timiș (a se vedea în dosar copia acestui document). În ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată este, arată apelanții reclamanți că, de asemenea, soluția primei instanțe este nefondată, deoarece suma de 1.000 RON, onorariu pentru avocat este modică, și acordarea ei apare ca legală în conformitate cu art. 274 și următoarele din C. proc.

civ., fiind la nivelul minim al onorariilor serviciilor prestate. Prin apelul formulat de pârât s-au formulat următoarele critici la adresa sentinței atacate: În mod greșit instanța de fond a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 900 euro reprezentând despăgubiri morale ca urmare a măsurii administrative de deportare a tatălui reclamanților, întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a statuat ca dispozițiile prevăzute de art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordau despăgubiri morale, sunt neconstituționale. Apelantul Ministerul Public a solicitat admiterea căii de atac exercitate pentru următoarele considerente: Dată fiind incidența în cauză a Deciziei referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 publicată în M. Of.

nr. 761 la data de 15 noiembrie 2010 instanța nu mai poate acorda în acest caz vreo sumă de bani cu titlu de daune morale. Prin Decizia nr. 181A din 10 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis toate apelurile, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect despăgubiri morale, a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.812,5 RON cu titlu de despăgubiri materiale. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare. În motivarea deciziei, s-a reținut, în esență, că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, edificatoare în acest sens fiind: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.

Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”, și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia „În România, respectarea [..] legilor este obligatorie”, Curtea Constituțională a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată. În consecința celor mai sus expuse, curtea de apel a reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Ca urmare a trecerii termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamanți.

În ceea ce privește posibilitatea reclamanților de a invoca în beneficiul lor dispozițiile Convenției europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, curtea de apel a considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamanților la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie. În privința daunelor materiale ce au fost solicitate de reclamanți, potrivit cu exigențele art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, și nici nu se pot face cereri noi”.

Pentru acest motiv au fost analizate doar despăgubirile materiale solicitate în cererea de chemare în judecată, cererea reclamanților fiind găsită întemeiată. Autorul reclamanților - care a continuat să locuiască în zona în care a fost strămutat și după încetarea unora dintre efectele măsurii administrative ce îi impuneau domiciliul forțat în comuna Perieți, județul Ialomița - a beneficiat (în condițiile Legislației fondului funciar) de măsura reparatorie a reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafața de 5 ha teren arabil situat în extravilanul comuna Variaș, județul Timiș, împrejurare de natură a genera prezumția că autorul reclamanților a deținut respectiva suprafață de teren la momentul dislocării lui din localitatea menționată.

Această concluzie este întărită și de alte probe, respectiv: înscrisul - Adeverință din 3 aprilie 1950 - aflat dosarul primei instanțe, care atestă împrejurarea că numitul C.V.V., deținea 5 ha teren în comuna Variaș, județul Timiș; copia registrului alfabetic al parcelelor de teren repartizate în baza Legii de reformă agrară nr. 187/1945, care atestă deținerea unei suprafețe de 2,150 ha teren arabil de către numitul C.V.V. Din declarația martorului O.T. reiese faptul că, la momentul la care autorul reclamanților a fost dislocat din comuna Variaș, terenul pe care acesta îl deținea era cultivat. Pe de altă parte, adresele din dosarul primei instanțe atestă împrejurarea că producția medie de grâu a fost, în anul 1951, de 12,5 quintale la hectar, și că prețul aferent unui kg de grâu, pentru luna august 2010, a fost de 0.61 RON.

În ce privește soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de apel a apreciat că aceasta este în acord cu obiectul reglementărilor ce rezidă din Legea nr. 221/2009, act normativ special care impune parcurgerea unei proceduri judiciare în cadrul căreia să se evalueze temeinicia dreptului persoanelor ce pretind măsurile reparatorii reglementate de acesta. Într-o atare situație, entitatea în sarcina căreia legiuitorul a stabilit atribuția de a executa efectiv obligația corelativă dreptului menționat nu poate fi considerată în culpă procesuală, respectiv că ar fi determinat, printr-o conduită culpabilă, persoanele ce au vocație la drepturile conferite de Legea nr. 221/2009 să apeleze la procedura judiciară.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul. Cererea de recurs a reclamanților a fost înregistrată la data de 11 august 2011 la Curtea de Apel București, iar motivele de recurs au fost depuse la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 ianuarie 2012. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând în critici că nu s-a dovedit faptul că autorul reclamanților deținea suprafața de teren la momentul dislocării și că aceasta era cultivată.

La termenul azi, Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului reclamanților, deoarece cererea de recurs a fost înregistrată la data de 11 august 2011 la Curtea de Apel București, iar motivele de recurs au fost depuse la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 27 ianuarie 2012. Față de excepția invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată și o va admite ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute de alineatul 2 al aceluiași text, respectiv, când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanța de recurs, ceea ce în speță nu este cazul.

Alin. (3) al aceluiași articol dispune: ”Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”. Or, în cauză se constată că cererea de recurs reprezintă doar declarația de recurs (înregistrată la data de 11 august 2011 la Curtea de Apel București), motivele fiind depuse printr-un memoriu separat (27 ianuarie 2012), cu depășirea termenului legal, față de data comunicării deciziei recurate, care este 8 august 2011. În aceste condiții, operează sancțiunea nulității recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. în consecință, Înalta Curte va constata nul recursul reclamanților, admițând excepția cu acest obiect, invocată din oficiu.

Referitor la recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București, va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Art. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare ". În domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație).

În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora: „(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții. (2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.” În consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

Critica pârâtului prin care se susține că nu s-a dovedit că autorul reclamanților deținea suprafața de teren la momentul dislocării și că aceasta era cultivată, nu poate fi primită, deoarece prin probatoriul administrat la Tribunalul București rezultă că autorul reclamanților a deținut suprafața de 5 ha în Comuna Variaș, Județul Timiș la momentul dislocării și că aceasta era cultivată. Așa fiind, cum despăgubirile materiale sunt solicitate pentru bunuri ce fac obiect de reglementare al textului evocat, recursul pârâtului se privește ca nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții R.V.Z., B.V.M., C.C., S.V.G. împotriva Deciziei nr. 181A din 10 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva aceleiași hotărâri. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - LM