ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4283/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul S.P. în nume propriu și ca reprezentant al reclamanților S.N., S.P.A., S.V., S.V.A., R.N.O., T.L.C., C.A.M., S.V.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de mama acestora S.A., în urma măsurilor administrative cu caracter politic ce au constat în deportarea și strămutarea sa în anul 1951 din Banat în Bărăgan și prin stabilirea de domiciliu obligatoriu între 1951-1955 despăgubiri în sumă de 150 . 000 euro.

Prin sentința civilă nr. 1160 din 22 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.P., S.V., S.V.D., S.V.A., S.P.A., R.N.O., C.A.M., S.N., T.L.C. și a obligat pârâtul la plata către reclamanții S.P., S.N., S.P.A., S.V., S.V.A. și P.S. a câte 1.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și la plata către reclamanții T.L.C., C.A.M., R.N.O. și S.D. la câte 500 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții S.P., S.P.A., S.N., S.V.A.

și S.V.D. sunt descendenți de gradul întâi, fii ai defunctei S.A., iar reclamanții T.L.C., C.A.M., R.N.O. și S.D. sunt descendenți de gradul al doilea, nepoți de fii, ai defunctei, că astfel cum rezultă din cuprinsul adresei din 12 februarie 1991 emisă de Ministerul de Interne prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, autoarea comună a acestora a fost dislocată din localitatea de domiciliu, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în comuna V.V. - Ialomița, iar restricțiile domiciliare au fost ridicate în baza deciziei M.A.I. nr. 6100 din 20 iulie 1955. Tribunalul a constatat că în cauza dedusă judecății, autoarea reclamanților a fost suspusă unei măsuri administrative cu caracter politic, declarată ca atare de prevederile legale anterior citate.

Cu privire la acordarea de despăgubiri, legiuitorul a prevăzut dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse, în contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, act normativ în vigoare și deplin aplicabil în cauză. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, Tribunalul având în vedere situația de fapt rezultată din înscrisurile depuse la dosar și perioada de timp pentru care s-a dispus măsura administrativă.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A. și T.L.C., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 491A din 11 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A. și T.L.C.; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat sentința și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În justificarea soluției, instanța de apel a avut în vedere incidența în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A. și T.L.C. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții reclamanții au susținut faptul că decizia recurată este lipsită de temei legal și pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv Legea nr. 221/2009 și Constituția României, fiind în opinia lor o formă de denegare de dreptate.

Consideră recurenții reclamanți că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 7 aprilie 2010, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.

De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11 mai 2011 cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A. și T.L.C. împotriva deciziei nr. 491A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2012.