ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4283/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4283/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea introductivă de instanță, reclamantul S.P. în

nume propriu și ca reprezentant al reclamanților S.N., S.P.A., S.V., S.V.A., R.N.O.,

T.L.C., C.A.M., S.V.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe

care o va pronunța, să dispună, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009

obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de mama

acestora S.A., în urma măsurilor administrative cu caracter politic ce au

constat în deportarea și strămutarea sa în anul 1951 din Banat în Bărăgan și

prin stabilirea de domiciliu obligatoriu între 1951-1955 despăgubiri în sumă de

150

.

000 euro.

Prin sentința civilă nr. 1160 din 22 septembrie 2010

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanții S.P., S.V., S.V.D., S.V.A., S.P.A., R.N.O., C.A.M., S.N., T.L.C. și

a obligat pârâtul la plata către reclamanții S.P., S.N., S.P.A., S.V., S.V.A. și

P.S. a câte 1.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din

ziua plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral și la plata către

reclamanții T.L.C., C.A.M., R.N.O. și S.D. la câte 500 euro în echivalent RON la

cursul Băncii Naționale a României din ziua plății reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că reclamanții S.P., S.P.A., S.N., S.V.A. și S.V.D. sunt descendenți de

gradul întâi, fii ai defunctei S.A., iar reclamanții T.L.C., C.A.M., R.N.O. și S.D.

sunt descendenți de gradul al doilea, nepoți de fii, ai defunctei, că astfel cum

rezultă din cuprinsul adresei din 12 februarie 1991 emisă de Ministerul de Interne

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, autoarea comună a acestora a fost dislocată din

localitatea de domiciliu, fiindu-i stabilit domiciliu obligatoriu în comuna V.V.

- Ialomița, iar restricțiile domiciliare au fost ridicate în baza deciziei M.A.I.

nr. 6100 din 20 iulie 1955.

Tribunalul a constatat că în cauza dedusă

judecății, autoarea reclamanților a fost suspusă unei măsuri administrative cu caracter

politic, declarată ca atare de prevederile legale anterior citate.

Cu privire la acordarea de despăgubiri,

legiuitorul a prevăzut dreptul la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse, în

contextul prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 3) din Legea nr. 221/2009, astfel

cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, act normativ în vigoare și deplin

aplicabil în cauză.

Drept urmare, în stabilirea întinderii

daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic

și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit

justificat numai în parte, Tribunalul având în vedere situația de fapt rezultată

din înscrisurile depuse la dosar și perioada de timp pentru care s-a dispus măsura

administrativă.

Împotriva acestei sentințe, au declarat

apel reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A. și T.L.C.,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 491A din 11

mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A.

și T.L.C.; a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București și de apelantul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a schimbat sentința și a respins

acțiunea, ca neîntemeiată.

În justificarea soluției, instanța de

apel a avut în vedere incidența în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen legal, reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D.,

S.V., S.V.A. și T.L.C.

În dezvoltarea criticilor formulate,

recurenții reclamanții au susținut faptul că decizia recurată este lipsită de temei

legal și pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv Legea nr. 221/2009 și

Constituția României, fiind în opinia lor o formă de denegare de dreptate.

Consideră recurenții reclamanți că, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 7 aprilie 2010, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii,

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată

este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma

motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului

de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede

că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile

și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru

viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice,

ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații

juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta

le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân

supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în

vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice

subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite

de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă

aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de

ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații

juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării

lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre

pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului,

în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există

și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia

nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai,

nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl

explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea

sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată”

și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale

și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul

nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene

nu i le legitimează.

Ideea priorității textelor legale consacrate

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât

soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul

la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre

existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul

la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează

la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit

jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”,

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al

unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță

în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale,

pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță,

a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată

în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul

sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță

nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, hotărârea din 14 decembrie

2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece

„problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a

statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută

în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei,

hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției Deciziei Curții Constituționale,

nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției

la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”,

fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice

de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență

clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României,

parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat

însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de

„speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului

jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate,

s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței

de apel a fost pronunțată la data de 11 mai 2011 cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor expuse, motivele

de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar nici nu se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții C.A.M., R.N.O., S.N., S.P.A., S.P., S.V.D., S.V., S.V.A. și T.L.C.

împotriva deciziei nr. 491A din 11 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

11 iunie 2012.