ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4317/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4317/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256

C. proc. civ., a

supra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2447/PI din 01 octombrie 2010,

Tribunalul Timiș, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele V.L., R.E.,

R.M. și I.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

A obligat pârâtul la plata către

fiecare dintre reclamantele V.L. și R.E., a sumei de câte

3.500 euro, sau echivalentul în RON

la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul moral propriu.

A obligat pârâtul la plata către fiecare

dintre reclamantele R.M. și I.S., a sumei de câte 1.500 euro sau echivalentul în

RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, pentru prejudiciul moral

suferit de defunctul R.T.

A respins restul pretențiilor reclamantelor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că, prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiș la data de 3 noiembrie

2009, reclamantele sus menționate au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei

de 1.504.650 RON, echivalentul a 350.000 euro, despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării întregii familii a reclamantelor

în Bărăgan.

Ulterior, la termenul de judecată din 07 mai 2010 reclamantele au depus

o precizare de acțiune, prin care au înțeles să își majoreze cuantumul pretențiilor

la 3.205.440 RON, echivalentul sumei de 763.200 euro.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiș,

a reținut că, potrivit adresei din 07 decembrie 2000 emisă de Ministerului Justiției-Direcția

Instanțelor Militare, reclamantele V.L. (născută R.) și R.E. au fost strămutate

la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea

G., jud. Timiș, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea B.N.; prin

decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, persoanelor menționate

li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Instanța de fond, constatând că sunt

incidente dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în raport de care,

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele

fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă

obligatoriu, întemeiată pe decizia nr. 200/1951 a M.A.I., a admis în parte acțiunea.

Tribunalul a stabilit în mod corespunzător

un cuantum mai mic al daunelor acordate pentru măsura deportării, care a durat 4

ani și 6 luni, mai puțin drastică decât aceea a condamnării penale, având în vedere

și măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999, precum și suferințele în plan fizic, psihic și social cauzate celor

împotriva cărora s-a dispus măsura.

În speță, s-a avut în vedere și împrejurarea

că reclamantele V.L. și R.E. beneficiază de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

după cum rezultă din hotărârile din 03 ianuarie 1991 ale Comisiei județene Timiș

pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și sumele maxime

stabilite de O.U.G. nr. 62/2010, în mod global pentru soțul supraviețuitor și descendenții

de gradul I, respectiv pentru descendenții de gradul II, iar nu pentru fiecare dintre

aceștia.

A fost respinsă în rest, cererea de acordare

a daunelor morale până la limita solicitată de către reclamante.

Î

mpotriva sentinței civile nr. 2447 din 01 octombrie 2010 a Tribunalului

Timiș, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, solicitând admiterea

acestuia și schimbarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii

acțiunii reclamantelor, având în vedere efectele Deciziei nr. 1354 din 20

octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, urmare

declarării neconstituționalității prevederilor art. 1 pct. 1 și art. 2 ale O.U.G.

nr. 62/2010, precum și ale art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009,

iar pe fondul cauzei au invocat critici de nelegalitate a sentinței.

La data de 7 aprilie 2011, V.L. (născută

R.), R.E. și moștenitoarele lui R.T. - R.M. și I.S. au declarat un apel incident,

prin care au solicitat schimbarea sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii

reclamantelor, astfel cum a fost precizată.

În „apelul incident” a fost criticat

cuantumul sumelor de bani acordate, susținându-se că s-au încălcat dispozițiile

O.U.G. nr. 62/2010 și că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Prin decizia nr. 893/A din 19 mai 2011,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice-Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș împotriva sentinței civile nr. 2447/PI din 01 octombrie 2010 a Tribunalului

Timiș și rejudecând, a schimbat sentința, în sensul că a respins în tot acțiunea

reclamantelor, precum și apelul incident.

Pentru a decide astfel, instanța de control

judiciar a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională

a declarat ca fiind neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință, lipsirea în totalitate de efecte juridice ale acestui act normativ,

la momentul soluționării prezentului apel.

Prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 pronunțată de aceeași Curte Constituțională a fost declarat ca neconstituțional

și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu consecința lipsirii de temei

juridic a pretențiilor formulate în drept, pe aceste dispoziții, astfel că, în speță,

la data soluționării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială,

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de fond.

S-a reținut de instanța de apel că Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of. este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către

pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur,

al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii

constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului

de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât, cu consecința schimbării

în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii.

Referitor la apelul incident, formulat

de către reclamantele

V.L.,

R.E., R.M. și I.S., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 293 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea a apreciat că acesta nu poate fi analizat decât prin prisma considerentelor

reținute în legătură cu apelul declarat de partea potrivnică, respectiv pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș.

Cum temeiurile juridice și argumentele

reținute în legătură cu apelul pârâtului sunt în contradicție totală cu solicitările

din apelul incident, apelul întemeiat pe dispozițiile art. 293 C. proc. civ. a fost

respins, pentru a se putea asigura unitate de interpretare asupra soluției adoptate.

Curtea nu a putut reține acest apel incident,

în sensul admiterii, câtă vreme, el tinde la a anula efectele apelului propriu-zis,

promovat de singura parte care a înțeles să exercite această cale de atac, respectiv

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș.

Împotriva deciziei nr. 893/A din 19 mai

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs reclamantele

V.L. (născută R.), R.E., R.M. și I.S., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-au dezvoltat critici, în sensul că

instanța de apel nu a avut în vedere că legea aplicabilă era aceea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că nu se aplică

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În acest sens, recurentele - reclamante

au susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea

dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora legea

dispune numai pentru viitor, precum și cu încălcarea principiului neretroactivității

legii.

Prin urmare, recurentele - reclamante

au arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speță,

deoarece acțiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, iar

dispozițiile privind neconstituționalitatea acestui text de lege, nu sunt

incidente în cauză.

Recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Criticile formulate aduc în discuție

o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și, nu în ultimul rând, a dispozițiilor imperative, reglementate

de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., privitor la caracterul, de asemenea,

obligatoriu al deciziilor în interesul legii, în ceea ce privește dezlegarea

dată problemelor de drept judecate.

Prin Decizia nr. 1358/2010 publicată

în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, la o dată anterioară pronunțării

deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 care acordau dreptul la despăgubiri,

persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri cu caracter

politic sunt neconstituționale.

Cererea reclamantelor

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care

au suferit condamnări

cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în

M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile

art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin Decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs, sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul

că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5, alin. (1), lit. a),

Teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței

de contencios constituțional în M. Of.

Cu privire la succesiunea în timp a actelor

ce reglementează aceste aspecte, prin Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit.

a) a fost instituită legal posibilitatea acordării daunelor morale. O.U.G. nr. 62/2010

a stabilit cuantumul acestor daune, care a fost însă limitat, iar ulterior, ordonanța

de modificare a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354/2010

a Curții Constituționale, deci textul legal a fost lipsit de efecte.

Apoi, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale au fost constatate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1), Teza I din Legea nr. 221/2009.

În considerentele acestei decizii, Înalta

Curte a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva

dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces

echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția

proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei

decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este

supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs

de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor Deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate susține cu temei că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (

1

)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional,

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui

limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6, parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza a-II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantele V.L., R.E., I.S. și R.M. împotriva deciziei nr. 893/A din 19 mai

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.