ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4036/2012

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului Timiș sub nr. 2129/30 din 23 martie 2010, reclamantele I.A. și G.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri în cuantum de către 5.000 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate, ca efect al măsurii dislocării acestora în Bărăgan, precum și contravaloarea distrugerii aduse imobilului, dar și la despăgubiri în cuantum de către 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, și la câte 160.000 euro pentru fiecare dintre părinți, ca efect al măsurii administrative a dislocării familiei acestora în Bărăgan.

Prin sentința civilă nr. 2056 din 9 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2129/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată de către reclamantele I.A. și G.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000 de euro, în echivalent lei, la data efectivă a plății, cu titlu de despăgubiri morale, către fiecare dintre reclamante și a respins în rest pretențiile reclamantei. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Verificându-și competența în limitele legii prevalate în legitimarea pretențiilor alegate, prima instanță a constatat că atât cea materială, cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantele domiciliază pe raza județului Timiș.

Legea nr. 221/2009 conferă, în mod expres, calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane, soțului sau descendenților acestora până la gradul al Il-lea inclusiv. Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze principale, urinate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3. Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin. (3) al art. 1], precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat.

În aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4. În speță, măsura deportării în Bărăgan luată față de petiționare și familia lor, pentru argumentele ce preced, se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres decizia Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Prima instanță a mai reținut că Legea nr. 221/2009 a conferit subiecților subsumați ipotezelor sale, vocația de a valoriza jurisdictional dreptul recunoscut de lege, motiv pentru care, petiționarele nu au a se supune și exigențelor de probațiune impuse de imperativul art. 1169 C. civ., pentru a dovedi întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de exigențele art. 998-999 apartenențe legii civile, pentru angajarea răspunderii civile delictuale - așa cum, ignorând formularea clară și nesusceptibilă de interpretări a legii, tinde la a acredita ideea pârâtul.

Și nici pentru evaluarea prejudiciului moral suferit, a cărui cuantificare se circumscrie prerogativelor jurisdicționale ale instanței, pe baza criteriilor instituite legislativ de Legea nr. 221/2009, prin al său art. 5 lit. a), în versiunea modificată; cât și criteriile orientative, sugerate de noul alin. (1 1 ) introdus în corpul textului de lege de ordonanța modificatoare, „fără însă a se limita la acestea". Același art. 5 spunând, prin al său alin. (1) lit. a) că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: - 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; și, respectiv, de până la - 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I; și finalmente, de până la - 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea,

legitimează și concluzia că intenția legiuitorului a fost aceea de a conferi persoanei condamnate dreptul de a recurge le beneficul Legii nr. 221/2009; și, de a subsuma accesul soțului/soției și descendenților până la gradul al II-lea inclusiv, cerinței decesului victimei condamnării, iar nu de a conferi o dublă vocație, - așa cum, deturnând intenția legiuitorului, tind la a sugera petiționarele, atunci când, prevalând atât calitatea de condamnați, cât și pe aceea de descendenți ai autorilor direcți (părinții) sau indirecți (bunicii), reclamă jurisdictional o dublă compensație pecuniară.

Prima instanță a mai reținut că despăgubirile pecuniare conferite legislativ soțului/soției și descendenților trebuie cuantificate global - în limitele plafoanelor instituite legislativ; și trebuie privite ca având configurația unei compensații pecuniare pentru prejudiciul suferit de ai lor autori direcți (părinți) și/sau indirecți (bunici); și, că sunt incidente pct. 2 și 3 ale lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Printre criteriile generale identificate de prima instanță (în completarea celor legale introduse prin modificarea adusă Legii nr. 221/2009), se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare, demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestor condamnări/măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor arătate, nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral). La cuantificarea despăgubirilor, prima instanță, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii, s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României). Totodată, prima instanță a avut în vedere și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (1 1 ), respectiv dacă petiționarele și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. În speță petiționarele au beneficiat de drepturile conferite de cel dintâi act normativ.

În ceea ce privește daunele materiale, prima instanță a reținut că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (și care spune că acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare) că legiuitorul a înțeles să coreleze aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor", rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea a actului normativ la care face trimitere. În ceea ce privește bunul imobil, această solicitare nu a putut fi primită de vreme ce în cuprinsul acțiunii introductive reclamantele au recunoscut că au primit casa înapoi. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantele I.A. și G.I., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin decizia civilă nr. 1098 din 8 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamante și de pârât, a fost schimbată, în tot, sentința apelată, iar în rejudecare, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantelor, a fost obligat Statul Român să plătească reclamantelor suma de 53.380 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material fiind respins capătul de cerere privind daunele morale. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstitutionale.

Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că atenuarea vechilor violări ale drepturilor cetățenilor nu trebuie să creeze noi nedreptăți (hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale (hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza de față, instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a constatat că se impune soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantelor, strict în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile pentru prejudiciul moral, stabilite de prima instanță la suma de 7.000 euro. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croația, unde era avuta in vedere o hotărâre definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivitătii. Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Aceasta interpretare a fost adoptată și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale. Pe de altă parte însă, instanța de apel, tot în virtutea caracterului devolutiv al apelului și, reținând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și-au păstrat valabilitatea și aplicabilitatea, a încuviințat administrarea de probe pentru dovedirea de către reclamante a existenței și întinderii prejudiciului material suferit de familia lor, cu ocazia deportării în Câmpia Bărăganului. În acest sens au fost administrate înscrisuri, respectiv procese-verbale de preluări de bunuri din anul 1951, extrase CF, după cum s-a procedat și la audierea martorilor K.A.

și I.l., aceste probe coroborate relevând existența unor bunuri, care odată preluate de către autoritățile comuniste în iunie 1951, cu ocazia deportării familiei, au dispărut ulterior și nu au mai putut fi niciodată recuperate de către familia reclamantelor-apelante. Înscrisurile și martorii au evidențiat că familia reclamantelor a fost prejudiciată de o serie de bunuri mobile din gospodăria acestora precum și de folosul care li s-ar fi cuvenit în urma recoltării producției cerealiere și viticole de pe terenurile deținute în proprietate pe raza localității C., jud. Timiș.

În acest context, instanța de apel a încuviințat și o expertiză tehnică judiciară de evaluare a bunurilor și recoltelor, dovedite anterior prin înscrisuri și declarații testimoniale, iar expertul judiciar Traian Pordea a concluzionat că valoarea totală a pierderilor familiei reclamantelor, în raport cu bunurile identificabile și dovedite în instanță este de 53.380 lei (RON), în valoare reactualizată. Drept urmare, instanța de apel, având în vedere disp.

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, a admis, în rejudecare, acest capăt de cerere din acțiunea reclamantelor, privind despăgubiri pentru prejudiciul material.

În temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert. Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, aducându-i următoarele critici: Decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Acest text de lege se referă la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta u a obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005.

Deoarece Legea nr. 10/2001, la care face trimitere acest text de lege, se referă doar la bunurile imobile preluate abuziv, rezultă că instanța de apel a acordat în mod nelegal despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor mobile confiscate și recoltei neculese în perioada 1951-1955. De asemenea, s-a susținut că singurele bunuri mobile care ar putea fi restituite, sunt cele la care face trimitere art. 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, însă, bunurile pentru care au solicitat despăgubiri materiale reclamantele nu se încadrează în aceste dispoziții legale. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Intimatele-reclamante au depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit acestui text de lege, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al Il-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Acest text de lege face trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001, or, din chiar denumirea acestei legi rezultă că aceasta reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se precizează că prin imobile se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, facându-se referire și la o anume categorie de bunuri mobile și anume la cele devenite imobile prin încorporare în aceste construcții. De asemenea, în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se prevede că măsurile reparatorii privesc și o altă categorie de bunuri mobile, și anume utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, dar în finalul textului de lege se precizează că măsurile reparatorii nu se acordă în cazul în care aceste bunuri mobile au fost înlocuite, casate sau distruse.

Cum bunurile mobile pentru care reclamantele au solicitat acordarea de despăgubiri materiale nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, rezultă că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reclamantele neavând dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile mobile respective sau pentru recolta neculeasă. În ce privește imobilul casă, reclamantele au recunoscut că acesta le-a fost restituit, astfel încât nu sunt îndreptățite la despăgubiri nici pentru acesta. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și la art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a admis recursul, a modificat decizia recurată, în sensul că a respins apelul formulat de reclamante împotriva sentinței civile nr. 2056/PI/9 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș-Timișoara împotriva deciziei civile nr. 1098 din 8 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o modifică, în parte, în sensul că respinge apelul formulat de reclamantele I.A. și G.I. împotriva sentinței civile nr. 2056/PI din 9 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012.