ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4036/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4036/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

tribunalului Timiș sub nr. 2129/30 din 23 martie 2010, reclamantele I.A. și G.I.

au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să fie obligat

pârâtul la plata de despăgubiri în cuantum de către 5.000 euro, reprezentând

valoarea bunurilor confiscate, ca efect al măsurii dislocării acestora în

Bărăgan, precum și contravaloarea distrugerii aduse imobilului, dar și la

despăgubiri în cuantum de către 100.000 euro pentru prejudiciul moral suferit

în nume propriu, și la câte 160.000 euro pentru fiecare dintre părinți, ca efect

al măsurii administrative a dislocării familiei acestora în Bărăgan. Prin

sentința civilă nr. 2056 din 9 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

2129/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost

precizată de către reclamantele I.A. și G.I., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș, a obligat pârâtul la plata sumei de 7.000

de euro, în echivalent lei, la data efectivă a plății, cu titlu de despăgubiri

morale, către fiecare dintre reclamante și a respins în rest pretențiile

reclamantei.

Pentru

a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Verificându-și competența în limitele legii

prevalate în legitimarea pretențiilor alegate, prima instanță a constatat că atât

cea materială, cât și cea teritorială i-a fost conferită expres de dispozițiile

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, deoarece reclamantele domiciliază pe raza

județului Timiș.

Legea nr. 221/2009 conferă, în mod expres,

calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestor persoane,

soțului sau descendenților acestora până la gradul al Il-lea inclusiv.

Legea nr. 221/2009 cuprinde două ipoteze

principale, urinate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările

cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege,

precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având

caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează

alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora

s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva

cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum

și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare

prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [alin.

(3) al art. 1], precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate

de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. În aceste situații, ca o consecință

logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor,

cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență

ale art. 4.

În speță, măsura deportării în Bărăgan

luată față de petiționare și familia lor, pentru argumentele ce preced, se circumscrie

ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează

expres decizia Ministerul Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele

normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Prima instanță a mai reținut că Legea

nr. 221/2009 a conferit subiecților subsumați ipotezelor sale, vocația de a valoriza

jurisdictional dreptul recunoscut de lege, motiv pentru care, petiționarele nu au

a se supune și exigențelor de probațiune impuse de imperativul art. 1169 C.

civ., pentru a dovedi întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de exigențele

art. 998-999 apartenențe legii civile, pentru angajarea răspunderii civile delictuale

- așa cum, ignorând formularea clară și nesusceptibilă de interpretări a legii,

tinde la a acredita ideea pârâtul. Și nici pentru evaluarea prejudiciului moral

suferit, a cărui cuantificare se circumscrie prerogativelor jurisdicționale ale

instanței, pe baza criteriilor instituite legislativ de Legea nr. 221/2009, prin

al său art. 5 lit. a), în versiunea modificată; cât și criteriile orientative, sugerate

de noul alin. (1

1

) introdus în corpul textului de lege de ordonanța modificatoare,

„fără însă a se limita la acestea".

Același art. 5 spunând, prin al său

alin. (1) lit. a) că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul

sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare în cuantum de până la:

- 10.000 de euro pentru persoana care a

suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; și, respectiv,

de până la

- 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții

de gradul I; și finalmente, de până la

- 2.500 de euro pentru descendenții de

gradul al II-lea, legitimează și concluzia că intenția legiuitorului a fost aceea

de a conferi persoanei condamnate dreptul de a recurge le beneficul Legii nr. 221/2009;

și, de a subsuma accesul soțului/soției și descendenților până la gradul al II-lea

inclusiv, cerinței decesului victimei condamnării, iar nu de a conferi o dublă vocație,

- așa cum, deturnând intenția legiuitorului, tind la a sugera petiționarele, atunci

când, prevalând atât calitatea de condamnați, cât și pe aceea de descendenți ai

autorilor direcți (părinții) sau indirecți (bunicii), reclamă jurisdictional o dublă

compensație pecuniară.

Prima instanță a mai reținut că despăgubirile

pecuniare conferite legislativ soțului/soției și descendenților trebuie cuantificate

global - în limitele plafoanelor instituite legislativ; și trebuie privite ca având

configurația unei compensații pecuniare pentru prejudiciul suferit de ai lor autori

direcți (părinți) și/sau indirecți (bunici); și, că sunt incidente pct. 2 și 3 ale

lit. a) a art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Printre criteriile generale identificate

de prima instanță (în completarea celor legale introduse prin modificarea adusă

Legii nr. 221/2009), se numără cele referitoare la importanța valorilor lezate și

măsura lezării (în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea obligatorie

și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecințele

negative suferite pe plan fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările

dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente

de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un

mediu de viață ostil, în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind

afectate totodată și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoare,

demnitate, reputație) intensitatea percepției consecințelor vătămării (prin raportare

și la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care

i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste vătămări

își găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestor

condamnări/măsuri administrative abuzive, cu caracter politic și care nu poate fi

decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor arătate, nicidecum prin

administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil

de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).

La cuantificarea despăgubirilor, prima

instanță, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor în noua formulă a legii,

s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea

cauzele Rotariu contra României, Sabău și Pîrcălab contra României).

Totodată, prima instanță a avut în vedere

și celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul art. 5 alin. (1

1

),

respectiv dacă petiționarele și/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de

drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999. În speță

petiționarele au beneficiat de drepturile conferite de cel dintâi act normativ.

În ceea ce privește daunele materiale,

prima instanță a reținut că potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 (și care spune că acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut

despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente,

cu modificările și completările ulterioare) că legiuitorul a înțeles să coreleze

aceste dispoziții cu o altă lege specială cu caracter reparator - Legea nr. 10/2001,

statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect

al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii

dacă nu au deja retrocedate, în natură, sau în echivalent, în cadrul procedurii

speciale reglementate de cel dintâi act normativ.

Cum însă domeniul de aplicare al Legii

nr. 10/2001 vizează imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor",

rezultă că legiuitorul a vizat aceeași sferă de incidență cu cea a actului normativ

la care face trimitere.

În ceea ce privește bunul imobil, această

solicitare nu a putut fi primită de vreme ce în cuprinsul acțiunii introductive

reclamantele au recunoscut că au primit casa înapoi.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel, atât reclamantele I.A. și G.I., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția

Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Prin decizia civilă nr. 1098 din 8

decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost admise apelurile

declarate de reclamante și de pârât, a fost schimbată, în tot, sentința apelată,

iar în rejudecare, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantelor, a fost obligat

Statul Român să plătească

reclamantelor suma de 53.380 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material

fiind respins capătul de cerere privind daunele morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, sunt neconstitutionale.

Curtea Constituțională a reținut că în

materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate

din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași

finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată,

adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă

globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile

prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere

că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu

același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord

cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că atenuarea vechilor violări

ale drepturilor cetățenilor nu trebuie să creeze noi nedreptăți (hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține

ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele

în cauză ar putea avea o „speranță legitimă" la acordarea despăgubirilor morale

(hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, decizia asupra

admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei),

câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate

al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut

în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă

prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie,

precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin

dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei

nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în raport cu cauza de față,

instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție [prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit

cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente,

constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției".

De asemenea, sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt

general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al

României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul

nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate

și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Fiind desființat temeiul juridic care a

stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a constatat că se impune soluția admiterii

apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantelor,

strict în ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile pentru prejudiciul

moral, stabilite de prima instanță la suma de 7.000 euro.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza

se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională

a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare

(facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă

că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și

de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului,

de aceea în cauză nu este aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în cauza Blecic vs. Croația, unde era avuta in vedere o hotărâre

definitivă, nefiind astfel înfrânt principiul neretroactivitătii.

Această soluție s-a impus cu atât mai mult

cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după

ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o

lege care a făcut obiectul acelei excepții.

Aceasta interpretare a fost adoptată

și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru

instanțele naționale.

Pe de altă parte însă, instanța de apel,

tot în virtutea caracterului devolutiv al apelului și, reținând că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 și-au păstrat valabilitatea și aplicabilitatea,

a încuviințat administrarea de probe pentru dovedirea de către reclamante a existenței

și întinderii prejudiciului material suferit de familia lor, cu ocazia deportării

în Câmpia Bărăganului.

În acest sens au fost administrate înscrisuri,

respectiv procese-verbale de preluări de bunuri din anul 1951, extrase CF, după

cum s-a procedat și la audierea martorilor K.A. și I.l., aceste probe coroborate

relevând existența unor bunuri, care odată preluate de către autoritățile comuniste

în iunie 1951, cu ocazia deportării familiei, au dispărut ulterior și nu au mai

putut fi niciodată recuperate de către familia reclamantelor-apelante.

Înscrisurile și martorii au evidențiat

că familia reclamantelor a fost prejudiciată de o serie de bunuri mobile din gospodăria

acestora precum și de folosul care li s-ar fi cuvenit în urma recoltării producției

cerealiere și viticole de pe terenurile deținute în proprietate pe raza localității

C., jud. Timiș.

În acest context, instanța de apel a încuviințat

și o expertiză tehnică judiciară de evaluare a bunurilor și recoltelor, dovedite

anterior prin înscrisuri și declarații testimoniale, iar expertul judiciar Traian

Pordea a concluzionat că valoarea totală a pierderilor familiei reclamantelor, în

raport cu bunurile identificabile și dovedite în instanță este de 53.380 lei (RON),

în valoare reactualizată.

Drept urmare, instanța de apel, având în

vedere disp. art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care prevede acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările

ulterioare, a admis, în rejudecare, acest capăt de cerere din acțiunea reclamantelor,

privind despăgubiri pentru prejudiciul material.

În temeiul prevederilor art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 3.000 RON

cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat

recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș, aducându-i următoarele critici:

Decizia instanței de apel a fost dată cu

aplicarea greșită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Acest text de lege se referă la acordarea

de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta u a obținut despăgubiri

în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare,

sau ale Legii nr. 247/2005.

Deoarece Legea nr. 10/2001, la care face

trimitere acest text de lege, se referă doar la bunurile imobile preluate abuziv,

rezultă că instanța de apel a acordat în mod nelegal despăgubiri reprezentând contravaloarea

bunurilor mobile confiscate și recoltei neculese în perioada 1951-1955.

De asemenea, s-a susținut că singurele

bunuri mobile care ar putea fi restituite, sunt cele la care face trimitere

art. 6 alin. (1) și 2 din Legea nr. 10/2001, însă, bunurile pentru care au solicitat

despăgubiri materiale reclamantele nu se încadrează în aceste dispoziții legale.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Intimatele-reclamante au depus la dosarul

cauzei concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului declarat de

pârât.

Analizând decizia recurată, prin raportare

la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Hotărârea instanței de apel a fost dată

cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit acestui text de lege, orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum

și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul

al Il-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare

sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite

sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată,

cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare.

Acest text de lege face trimitere la dispozițiile

Legii nr. 10/2001, or, din chiar denumirea acestei legi rezultă că aceasta reglementează

regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

În art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

se precizează că prin imobile se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, facându-se referire

și la o anume categorie de bunuri mobile și anume la cele devenite imobile prin

încorporare în aceste construcții.

De asemenea, în art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 se prevede că măsurile reparatorii privesc și o altă categorie de bunuri

mobile, și anume utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, dar în finalul

textului de lege se precizează că măsurile reparatorii nu se acordă în cazul în

care aceste bunuri mobile au fost înlocuite, casate sau distruse.

Cum bunurile mobile pentru care reclamantele

au solicitat acordarea de despăgubiri materiale nu se încadrează în niciuna dintre

aceste categorii, rezultă că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale mai sus menționate, reclamantele neavând dreptul

la despăgubiri materiale pentru bunurile mobile respective sau pentru recolta neculeasă.

În ce privește imobilul casă, reclamantele

au recunoscut că acesta le-a fost restituit, astfel încât nu sunt îndreptățite la

despăgubiri nici pentru acesta.

Având în vedere cele de mai sus,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și la art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a admis recursul, a

modificat decizia recurată, în sensul că a respins apelul formulat de reclamante

împotriva sentinței civile nr. 2056/PI/9 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș,

secția civilă, și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș-Timișoara

împotriva deciziei civile nr. 1098 din 8 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o modifică, în parte, în sensul că respinge

apelul formulat de reclamantele

I.A.

și G.I. împotriva sentinței civile nr. 2056/PI din 9 septembrie 2010 a Tribunalului

Timiș, secția civilă.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012.