ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3459/2012

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș sub nr. 2366/30/2010 la data de 30 martie 2010

reclamantul C.J. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin

hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtul la acordarea către reclamant de

despăgubiri în cuantum de 112.000 lei reprezentând lipsa de folosință a

terenului pe o perioadă de 40 de ani; obligarea pârâtului la acordarea, către

reclamanți, de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 de euro, pentru prejudiciul

moral suferit ca efect al măsurii administrative a dislocării reclamantului și

a familiei acestuia în Bărăgan.

Prin Sentința civilă

nr. 2275 din 23 septembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2366/30/2010 Tribunalul

Timiș

a admis în parte

acțiunea formulată de către reclamantul C.J., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș,

a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7000 de euro în

echivalent lei la data efectivă a plății cu titlu de despăgubiri morale și a

respins în rest pretențiile reclamate.

Împotriva

Sentinței civile nr. 2275 din 23 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul

Timiș în Dosar nr. 2366/30/2010 au declarat apel reclamantul C.J. prin care a

solicitat majorarea cuantumului despăgubirilor morale acordate de către prima

instanță cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, care a

solicitat respingerea în totalitate a capătului de cerere privind obligarea la

despăgubiri morale.

Prin decizia

civilă nr. 825/ A din 21 aprilie 2011 Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamantul C.J., a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a

Finanțelor Publice Timiș, a schimbat in tot hotărârea atacata și a respins

acțiunea.

Pentru a

decide astfel, Curtea a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a

fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În conformitate

cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de

fată, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare,

această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul

juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența

temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul

despăgubirilor morale.

Nu se poate

reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un

„bun

”

în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de

față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel,

care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un

control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această

interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de

revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a

rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză,

declarând

neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o

ordonanță.

Față de cele

reținute anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi

analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la

cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul

solicitând modificarea în tot a

deciziei atacate, admiterea apelului său și respingerea apelului pârâtului. A

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului a arătat că instanța de apel nu a avut în vedere toate consecințele

măsurii deportării luate de Statul Român împotriva sa și a familiei sale, că în

acea perioadă a fost condamnat să trăiască o adevărată bătălie pentru

supraviețuire, că a îndurat suferințe fizice și psihice deosebite, fiind

stigmatizat de autoritățile comuniste. A susținut că Legea nr. 221/2009 are

caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, că decizia Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzei aflate

pe rol, ci doar cererilor înregistrate după data pronunțării sale, pentru că în

caz contrar ar exista un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri în funcție de momentul la care instanța a pronunțat hotărârea, deși

cererile au fost depuse în același timp. De asemenea, a susținut că în speță se

aplică legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată, iar în ipoteza în care s-ar considera că nu mai poate beneficia de

despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

are totuși o speranță legitimă în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție și este îndreptățit la despăgubiri în temeiul

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., câtă vreme caracterul politic al măsurii

administrative aplicate este de necontestat, iar prescripția dreptului la

acțiune nu este incidență.

Analizând

recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

În analiza

cauzei pendinte, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanța cu o

acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, potrivit mențiunilor din

cererea de chemare în judecată (fila 9 dosar fond) și susținerilor sale

constante pe parcursul procesului, astfel încât instanța de recurs nu poate

avea în vedere un alt temei juridic, respectiv dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ.

Pe cale de

consecință, criticile formulate de reclamant urmează a fi analizate din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789

din 7 noiembrie 2011.

Problema de

drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4)

al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se reține că

această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au, încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate

spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă,

este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare,

căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea

neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea

juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă

parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai

pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu

există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui

bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu

se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate

în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.J. împotriva Deciziei nr. 825/ A

din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 mai 2012.