ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2767/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 1722/30 din 10 martie 2010, reclamanta D.V. (născută V.) a chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și a solicitat obligarea acestuia la 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale, în baza art. 3 și 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1777 din 02 iunie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta D.V. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 9.999 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că situația de fapt invocată și probată de reclamantă se grefează pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege, împrejurare ce-i conferă calitatea de a pretinde reparații, conform Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a). Împotriva sentinței civile nr. 1777 din 02 iulie 2010 a Tribunalului Timiș, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul. În motivarea apelului său, reclamanta D.V.

a criticat cuantumul despăgubirilor morale acordate, arătând că O.U.G. nr. 62/2010, care a plafonat despăgubirile morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 și în baza căreia s-a pronunțat prima instanță, a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010. În plus, acțiunea a fost promovată sub imperiul Legii nr. 221/2009, în forma inițială. În motivarea apelului pârâtului, s-a invocat decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, situație în care nu mai există temeiul juridic pe care și-a întemeiat reclamanta pretențiile, acțiunea acesteia devenind neîntemeiată.

La termenul de judecată din 06 aprilie 2011, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuție și din oficiu, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al acțiunii reclamantei, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanță. Prin decizia civilă nr. 703 din 06 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta D.V.; a admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Timiș; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamanta D.V. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P. Pentru a adopta această soluție, Curtea a reținut următoarele: Reclamanta D.V. nu poate beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010). În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei D.V., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun”, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât aceasta avea doar posibilitatea de a-l dobândi, printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față, nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta D.V., solicitând admiterea recursului. În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat următoarele: Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată în prezenta cauza, deoarece s-ar încălca atât prevederile dreptului intern, cât și cele ale C.E.D.O. În ce privește dreptul intern, aplicarea deciziei nr. 1358 din 11 octombrie 2010 ar conduce la încălcarea următoarelor principii constituționale: principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție; principiul egalității in fata legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Prin urmare, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor in fata legii. Curtea Constituționala a statuat in mod constant că situațiile in care se afla anumite categorii de persoane trebuie sa difere in esența pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta deosebire trebuie sa se bazeze pe un criteriu obiectiv si rezonabil.

Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010, în cazul persoanelor, ale căror cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri definitive, ar institui un tratament juridic diferit fata de persoanele care au obținut deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție.

Recurenta a invocat și faptul că efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale asupra drepturilor sale se impun a fi analizate si din perspectiva dreptului european, art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție si a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea, in legătura cu drepturi și libertăți garantate de Convenție si protocoalele adiționale, precum și a art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Recurenta a apreciat că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, și, nicidecum, în prezenta cauză, în care nu numai că acțiunea a fost promovată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, ci, mai mult, anterior acestei decizii, o instanță s-a pronunțat, în sensul admiterii acțiunii, chiar daca numai în parte. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele: Sub un prim aspect, se constată că recurenta invocă doar în mod formal dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât nu există, în cauză, nici un act juridic dedus judecății, ale cărei clauze să fi fost interpretate greșit și să fi determinat astfel schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul dispozițiilor legale evocate. Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce a fundamentat cererea reclamantei, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, aspect invocat în cauză și de către recurentă. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of.

nr. 789/07.11.2011), obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior și contrar opiniei recurentei, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta D.V., norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358/2010 și 1360/2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul de creanță. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12/2011 (M. Of.

nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei și nici nu i-a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. În cauză, nu este fondată nici critica recurentei reclamante privind încălcarea art. 14 din Convenție, care interzice discriminarea. Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanții nu beneficiau de o hotărâre definitivă, care să le confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit. Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.

În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt operante motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 703 din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 703 din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 aprilie 2012.