ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1476/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 05 martie 2010, reclamanta M.P. a chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plată sumei de 30.000 euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în localitatea Zagna – Vadeni, județul Brăila, măsură luată în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 1620/ PI din 18 iunie 2010, pronunțată în dosar nr. 1556/30/2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată, reținând că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, despăgubirile pentru daunele morale se acordă doar pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar nu și în situația aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.

Î mpotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.P., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței civile apelate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată. Prin decizia nr. 452/ A din 03 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantei, ca nefondat. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, deși motivarea soluției primei instanțe este greșită, deoarece reclamanta poate face obiectul Legii nr. 221/2009, dreptul acesteia la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit trebuie raportat la conținutul deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, hotărâri prin efectul cărora, la momentul soluționării apelului, izvorul dreptului pretins nu mai există, fiind plasat în afara cadrului constituțional.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzute de art. 301 C. proc. civ., reclamanta M.P., invocând argumente ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs se arată, în esență, că instanța de apel trebuia să analizeze calea de atac exercitată de reclamantă în raport de norma în vigoare la data formulării acțiunii. Decizia Curții Constituționale prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu putea fi aplicată, deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii. Aplicarea deciziei Curții Constituționale generează un tratament juridic diferențiat în privința unor persoane aflate în aceeași situație, ceea ce încalcă principiul constituțional al egalității în fața legii, art. 14 din C.E.D.O.

și Protocolul nr. 12 la această Convenție. Recurenta mai susține că prin aplicarea deciziei de neconstituționalitate de încalcă și prevederile art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la procesul echitabil, deoarece se împiedică accesul la justiție și se înlătură egalitatea armelor celor două părți în proces. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Problema de drept care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În consecință, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.P. împotriva de ciziei civile nr. 452/ A din 03 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 martie 2012.