ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3806/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3806/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului civil de față, constată:

Prin

sentința nr. 1279/PI din 20 mai 2010, Tribunalul Timiș a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamatului și excepția inadmisibilității

acțiunii invocate de pârât.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M.S.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 571.000

RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal, cât și

de autorii săi, respectiv tatăl M.A. și mama Z.D.

A respins în rest acțiunea, precum și cererea de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

la data de 22 decembrie 2009, reclamantul M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: acordarea de despăgubiri

în cuantum de 100.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune

morale pentru prejudiciul suferit de acesta, urmare măsurii administrative constând

în strămutarea în altă localitate, împreună cu întreaga familie, măsură administrativă

dispusă de fosta miliție, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951; acordarea de despăgubiri

în sumă de 200.000 euro sau echivalentul în RON, pentru prejudiciul moral produs

autoarei Z.D. tot ca urmare a strămutării acesteia prin aceeași măsură; acordarea

de despăgubiri în cuantum de 300.000 euro sau echivalentul în RON la data plății,

reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de autorul reclamantului,

M.A., ca urmare a condamnării cu caracter politic la pedeapsa închisorii de 8 ani

dispusă de către Tribunalul Militar București, prin sentința penală nr. 575 din

06 februarie 1950; acordarea de despăgubiri în sumă de 10.000 euro, reprezentând

daune morale pentru lipsa de folosință, pe întreaga durată a strămutării a imobilelor

aflate în proprietatea familiei.

În

fapt, reclamantul

a arătat că este fiul lui Z.D. (decedată la 18 decembrie 1989) și al lui M.A. (decedat

la 05 noiembrie 1985).

Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 din 18 iunie 1951, reclamantul,

împreună cu mama sa Z.D., și sora M.O. căsătorita N. (decedată la 07 iulie 1984),

au fost obligați în mod abuziv la strămutare în altă localitate.

Măsura luată prin decizia sus-menționată a fost urmarea

directă a faptului că la acel moment tatăl său era deținut politic.

Privarea de libertate a avut loc prin dislocare din localitatea

de domiciliu în Bărăgan, în localitatea nou înființată de către deportați, satul

nou creat reprezentând o zonă supravegheată, un spațiu lipsit de drepturi politice,

al privării de libertate și al constrângerii cotidiene.

Ulterior, după căderea comunismului, urmare a constatării

măsurilor abuzive luate împotriva familiei reclamantului a fost recunoscută calitatea

de luptător in rezistența anticomunistă, în conformitate cu dispozițiile art. 1,

3 lit. c), d) și art. 6 din O.U.G. nr. 214/1999.

Tatăl său a fost condamnat de Tribunalul Militar București,

prin sentința nr. 575 din 06 februarie 1950, la 8 ani închisoare corecțională pentru

săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare și pus în libertate după 5 ani, 8 luni

și 15 zile conform Decretului de grațiere nr. 35/1955.

Astfel cum reiese și din hotărârea din 31 ianuarie 1991

a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, „decesul întreținătorului

de familie M.A. a fost cauzat de condițiile inumane de detenție în care a executat

pedeapsa corecțională.

Reclamantul a arătat că in perioada deportării, din lipsă

de forță de muncă bărbătească, mama sa nu a putut să ridice o casă ca și celelalte

familii deportate, astfel că au fost cazați într-o cămăruță din dispensarul localității

nou înființate, în dispensar locuind și alte șapte familii, în condiții precare

și inumane.

După căderea comunismului, a dobândit calitatea de luptător

în rezistența anticomunistă și, în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, a beneficiat

de drepturile conferite de acest act normativ.

Privarea de libertate ordonată abuziv de către regimul

comunist a fost executată de tatăl sau în închisorile din Timișoara, Jilava, Pitești,

Aiud, Canalul Dunăre-Marea Neagră (Poarta Albă) și Baia Sprie, penitenciare de o

notorietate incontestabilă pentru tratamentele inumane aplicate deținuților.

Instanța de fond a reținut că, potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare

dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 06 martie

1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945

sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar

statuat la data de 06 martie 1945.

De asemenea, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009,

constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele

fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

S-a reținut că atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea

drepturilor sale nepatrimoniale, precum dreptul la libertatea individuală, dreptul

la viața personală, la liniște, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, cauzează

sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, ci și morale.

Reclamantul a precizat că la momentul luării măsurilor

abuzive cu caracter politic împotriva întregii familii, respectiv condamnarea tatălui

la închisoare și deportarea sa împreună cu mama și sora în Bărăgan, familia sa deținea

în proprietate casa în care locuiau, precum și suprafața de 5 ha teren arabil.

Pe întreaga perioadă de timp în care familia sa a fost

strămutată (4 ani, 6 luni și 17 zile) imobilul (casa în care locuia familia subsemnatului

și care se afla în proprietatea acesteia la momentul strămutării în cota de 1/2)

a fost folosit pe nedrept, împotriva voinței familiei reclamantului, de către stat.

Corelativ, statul s-a bucurat de folosința terenului arabil pe toată perioada strămutării,

inclusiv de recolta aferentă anului deportării, care a rămas neculeasă.

Referitor la excepția lipsei calității procesual active

a reclamantului, invocată de pârât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1)

C. proc. civ., se impune precizarea ca Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres

calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, cât și, după decesul acestor persoane,

soțului sau descendenților acestora până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru

suferința îndurată de primele și pentru recompensarea, într-o oarecare măsură, a

acelorași persoane), în speță, s-a reținut că reclamantul acționează atât în nume

propriu, cât și pentru părinții săi, ca descendent de gradul I.

Astfel că, pentru cele arătate, nu s-a putut reține că

reclamantul nu are îndreptățirea de a solicita doar repararea prejudiciului suferit

de el însuși, fără a-i fi conferit același drept pentru autorii săi de gradul I,

câtă vreme legea îi stabilește expres și fără echivoc, această legitimare în

art. 5 alin. (1) din lege, concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată

a excepției lipsei calității procesuale active, invocată de pârât.

Cât privește inadmisibilitatea acțiunii, instanța a reținut

că aceasta nu este o veritabilă excepție, motiv pentru care a analizat-o ca pe o

apărare de fond.

Pe fondul cauzei s-a reținut că reclamantul a solicitat

despăgubiri morale, atât pentru prejudicial suferit personal, cât și în calitate

de descendent de gradul I după defuncta Z.D., mama sa (căsătorită M.), ca efect

al măsurii strămutării, cât și în calitate de descendent de gradul I după tatăl

defunct M.A., condamnat cu caracter politic la pedeapsa închisorii.

Pentru solicitarea de acordare de despăgubiri morale pentru

prejudiciul suferit de reclamant personal, precum și de mama sa decedată, pentru

care a formulat pretenții bănești în calitate de descendent de gradul I, instanța

a reținut:

Conform disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, „constituie

măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu,

dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:

lit. e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor

Interne”.

În

speță, s-a constatat

că situația de fapt invocată și probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza

particularizată de art. 3 lit. e), deoarece atât el, cât și mama sa, au fost supuși

unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea și stabilirea

domiciliului obligatoriu -, în temeiul unei decizii administrative expres indicată

de legiuitor printre actele normative încriminate de lege, ca dispunând măsuri administrative

cu caracter politic, împrejurare ce îi

legitimează calitatea de a pretinde reparații, conform

Legii nr. 221/2009, temei de drept în baza căruia reclamantul și-a fondat acțiunea.

Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul

a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), observându-se că

dispozițiile legale menționate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Aparent, ar rezulta că pentru situația celor ce au fost

victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceștia au la îndemână

doar facultatea solicitării și acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care se referă atât de condamnări,

cât și de măsuri administrative abuzive.

O atare interpretare nu poate fi primită, câtă vreme,

din titlul actului normativ în discuție – „ Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989”, precum și raportat la

o interpretare după scopul normei, rezultă fără echivoc faptul că legiuitorul a

asimilat măsurile administrative cu caracter politic, condamnărilor cu acest caracter,

cele două tipuri de situații reglementate de lege fiind tratate unitar.

Această concluzie se impune și din trimiterile indicate

de această lege la Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, și,

respectiv la O.U.G. nr. 114/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme

și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.

La o atare interpretare conduce chiar alin. (1) al

art. 5 din lege, potrivit căruia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic (...)”, care stabilește atât sfera persoanelor

îndreptățite (autor sau descendenți ori soț supraviețuitor) a accede la beneficiul

acestei legi, cât și a faptelor pentru care se acordă despăgubiri, constând nu numai

în condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989,

ci și în măsuri administrative cu caracter politic.

Legiuitorul nu a stabilit însă criterii de individualizare

și nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate

instanțelor judecătorești în identificarea unor criterii și, mai apoi, în aprecierea

echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.

Reparația prejudiciului trebuie să fie integrală, suma

de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau

descendenții acesteia ori soțul supraviețuitor într-o situație similară celei avute

anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui

valoarea de care a fost privată.

În

încercarea de

a cuantifica aceste prejudicii morale, instanța s-a raportat la:

a) importanța valorilor lezate și măsura lezării

(în speță îngrădirea libertății de mișcare prin deportarea

obligatorie și fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule);

b) consecințele negative suferite de reclamant pe plan

fizic și psihic (rezultate din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial

la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viață ostil,

în condiții aproape imposibile, la limita imaginației, fiind afectate, totodată,

și acele atribute care influențează relațiile sociale, onoarea, demnitatea, reputația);

c) intensitatea percepției consecințelor vătămării

(prin raportare și la nivelul de instruire, de educare

al persoanelor în cauză);

d) gradul în care le-a fost afectată situația familială,

profesională și socială

(respectiv toate

acele atribute situate în domeniul afectiv al vieții umane, cum ar fi relațiile

familiale, cele cu prietenii, apropiații, imposibilitatea asigurării unei pregătiri

profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupații,

după întoarcerea acasă).

Toate aceste vătămări își găsesc expresia cea mai adecvată

în „durerea morală”, încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive,

cu caracter politic și care nu poate fi decât aproximativ percepută, prin intermediul

criteriilor enunțate ,dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat

al acestui prejudiciu moral.

Totodată, instanța a avut în vedere și celelalte criterii

stabilite de legiuitor în cuprinsul aceluiași art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv

dacă reclamantul și mama sa au beneficiat, sau nu, de drepturile conferite de Decretul-Lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

În

speță s-a constatat

că reclamantul și mama sa au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G.

nr. 214/1999.

Tribunalul a avut în vedere atât criteriile de individualizare

mai sus redate, perioada de timp a strămutării (1.645 zile), perioada de după întoarcerea

acasă, până în decembrie 1989, când a încetat regimul comunist, perioadă în care

efectele unei strămutări cu caracter politic, încă se răsfrângeau asupra celor în

cauză și asupra familiei lor, cât și faptul că au fost acordate drepturi bănești

și in baza O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru un an (365 zile) de deportare, persoanelor care

au beneficiat de drepturi bănești și în baza O.U.G. nr. 214/1999 sau/și Decretul-Lege

nr. 118/1990, instanța a apreciat ca fiind corespunzătoare suma de 3.750 RON, cu

titlu de despăgubiri morale, iar pentru fiecare an de după încetarea perioadei deportării

și pană in anul 1990, suma de 5.000 RON/an, prin urmare pentru perioada 1956-1990,

suma de 170.000 RON.

În

speță, s-a acordat

reclamantului pentru prejudiciul suferit personal, suma de 186.910,6 RON.

În

calitate de

descendent de gradul I după mama sa, supusă aceleiași măsuri a deportării pe aceeași

perioada, s-a acordat reclamantului suma de 181.910,6 RON.

În ce privește solicitarea de acordare de despăgubiri

pentru prejudiciul suferit de tatăl sau urmare a condamnării, instanța a reținut:

Din sentința penală nr. 575 din 06 februarie 1950 a Tribunalului

Militar București rezultă ca tatăl reclamantului - M.A. - a fost condamnat la 8

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de răspândire de publicațiuni interzise

prev. de art. 325 C. pen., condamnare din care a efectuat 5 ani, 8 luni și 15 zile,

de la data de 03 aprilie 1950 la 17 decembrie 1955, conform biletului de liberare.

Fapta pentru care a fost condamnat antecesorul reclamantului

se încadrează în ipoteza particularizată de art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

constituind de drept condamnare cu caracter politic.

Instanța a acordat reclamantului, pentru prejudiciul suferit

de tatăl său, urmare a condamnării cu caracter politic și având în vedere criteriile

de individualizare mai sus arătate, suma de 202.178,8 RON. Pentru fiecare an de

detenție s-a acordat suma de 10.000 RON (27,4 RON/zi) și pentru fiecare an de după

liberare, până în 1990, sumă de 5.000 RON.

În

consecință,

în total instanța a acordat reclamantului suma de 571.000 RON, cu titlu de despăgubiri

morale.

A respins petitul referitor la obligarea pârâtului la

acordarea de daune materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosința a

imobilelor și a recoltelor neculese, întrucât pentru o astfel de solicitare, nu

există fundament în Legea nr. 221/2009.

Cât privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamant,

pe de o parte nu s-a făcut dovada lor, conform art. 1169 C. civ., iar pe de altă

parte, chiar dacă ar fi existat o asemenea dovadă, instanța nu le-ar fi acordat,

întrucât, temeiul juridic al suportării acestora îl constituie culpa procesuală

a părții căzută în pretenții. Or, în speță, Tribunalul nu poate identifica o culpă

procesuală a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care să

atragă răspunderea sa, sub incidența art. 274 C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 1279 din 20 mai 2010 pronunțată

de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 7531/30/2009, au declarat apel pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și Parchetul

de pe lângă Tribunalul Timiș, criticând-o pentru nelegalitate și neteminicie.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate,

cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și cele ale Legii nr. 221/2009,

Curtea a constatat că apelurile pârâtului și Parchetului de pe lângă Tribunalul

Timiș sunt întemeiate, urmând a fi admise pentru considerentele care vor fi prezentate

în continuare:

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă

în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

În

fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În

conformitate

cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale

sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În

cazul de față,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul

să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice,

astfel că, inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului

sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior

deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească,

pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în

apel.

În

cazul de față

nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are

un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio

relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile apelanților cu privire la

cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale, prin Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Prin decizia nr. 718/A din 07 aprilie 2011, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, și de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței civile nr. 1279 din 20 mai 2010

a Tribunalului Timiș.

A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamantul M.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

Împotriva deciziei nr. 718 din 07 aprilie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamantul M.S., invocând lipsa

de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat modificarea deciziei

atacate, în sensul respingerii ambelor apeluri, cu consecința menținerii ca legală

a sentinței nr. 1279/PI din 20 mai 2010 a Tribunalului Timiș, deoarece decizia instanței

de apel este nelegală, sub următoarele aspecte:

Astfel, reclamantul arată că în privința proceselor deja

declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curții Constituționale,

aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția

României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății

încă.

În

dezvoltarea

criticilor sale invocate în recurs, reclamantul susține că a considera că efectele

deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința

respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de

acces al acestuia la o instanță judecătorească.

Recurentul mai susține că instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acestuia, dat fiind caracterul

de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea

drepturilor fundamentale ale omului.

Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă

în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a Curțiii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recurentul-reclamant consideră că decizia Curții

Constituționale referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 este in contradicție cu prevederile forurilor internaționale.

Prin aceasta decizie se încalcă prevederile europene (Convenția

Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor

Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de

șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru

persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că decizia Curții Constituționale nu poate avea

incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea

pe care au formulat-o reclamantele, se afla pe rolul instanțelor și astfel nu putea

fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat

o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși cererile au fost depuse în același timp

și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează

a fi respins pentru considerentele ce succed:

Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale

asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011,

ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării

prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în

interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat

că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

În

motivarea deciziei

date în interesul legii, s-a arătat că în raport atât de cadrul normativ intern,

cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene

a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea

acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea

asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, prin prisma regulilor de aplicare în timp, situațiile

juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009

- cum sunt drepturile de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului,

căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță - sub incidența

efectelor deciziilor Curții Constituționale, de imediată și generală aplicare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normai juridică nu mai există și nici

nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară),

în absența unei dispoziții legale exprese.

Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică

al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie

a deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca

un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este

posibil față de dispozițiile Constituției României.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe

care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere

unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție

de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu

respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse,

nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui

prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat s-a susținut.

Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că

în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale,

astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate

de reclamant, ca temei de nelegalitate.

Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din același

Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

M.S. împotriva deciziei nr. 718/A din 07 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2012.