ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1584/ PI din 16 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1442/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta V.A.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 70.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest pretențiile reclamantei. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta V.A.M., pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Întrucât reclamanta V.A.M. a decedat în cursul judecării apelului, au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia, V.I.

și V.R. Prin apelul declarat de reclamanta V.A.M. și continuat de moștenitorii acesteia, V.I. și V.R., s-a solicitat admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în totalitate. În motivare, s-a susținut că suma acordată de către prima instanță cu titlu de despăgubiri este mică în raport de prejudiciul moral suferit. Pârâtul apelant Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În motivare, pârâtul apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G.

nr. 62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Pârâtul apelant a mai susținut că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu, pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. În motivarea apelului Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș s-au adus critici cuantumului despăgubirilor morale acordate de prima instanță, care nu a respectat limitele maxime și criteriile stabilite prin O.U.G.

nr. 62/2010, solicitându-se reducerea despăgubirilor morale. Ulterior, după publicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a invocat motivul de ordine publică decurgând din această decizie, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și a solicitat pe fond respingerea acțiunii reclamantei. Prin decizia civilă nr. 649/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței civile nr. 1584/ PI din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1442/30/2010.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanta V.A.M. A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Curtea de Apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei. Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții V.I. și V.R., criticând-o ca nelegală. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța a reținut că nu mai exista temeiul juridic al acțiunii, urmarea pronunțării deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituțională.

Că prin aplicarea efectelor deciziei Curții Constituționale, proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., se aduce atingere principiilor egalității în drepturi și al nediscriminării, precum și principiului neretroactivității legii civile. Recurenții au dezvoltat argumente în susținerea acestei critici și au invocat și practica convențională.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, și nici de o speranță “legitimă” care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” și speranța legitimă al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 10 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru aceste considerente urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.I. și V.R. împotriva deciziei nr. 649/ A din 23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.