ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1402/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1584/ PI din 16 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1442/30/2010,

Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta

V.A.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P.

Timiș și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de

70.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest pretențiile

reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta V.A.M., pârâtul Statul Român, reprezentat

de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

Întrucât reclamanta

V.A.M. a decedat în cursul judecării apelului, au fost introduși în cauză

moștenitorii acesteia, V.I. și V.R.

Prin apelul declarat

de reclamanta V.A.M. și continuat de moștenitorii acesteia, V.I. și V.R., s-a

solicitat admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței atacate, în

sensul admiterii acțiunii în totalitate.

În motivare, s-a

susținut că suma acordată de către prima instanță cu titlu de despăgubiri este

mică în raport de prejudiciul moral suferit.

Pârâtul apelant

Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș a solicitat admiterea

apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca

neîntemeiată.

În motivare, pârâtul

apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât

Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr.

62/2010, limitează cuantumul despăgubirilor, iar reclamanta nu a suferit o

condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic,

astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pârâtul apelant a mai

susținut că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că

drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990

reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu, pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice.

În motivarea apelului

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș s-au adus critici cuantumului

despăgubirilor morale acordate de prima instanță, care nu a respectat limitele

maxime și criteriile stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, solicitându-se

reducerea despăgubirilor morale.

Ulterior, după

publicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a invocat motivul de ordine publică

decurgând din această decizie, prin care s-a declarat neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și a solicitat pe fond respingerea

acțiunii reclamantei.

Prin decizia civilă

nr. 649/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Timiș și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva sentinței civile

nr. 1584/ PI din 16 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr.

1442/30/2010.

A schimbat în parte

sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de

reclamanta V.A.M.

A respins apelul

declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de

la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelurilor declarate de pârâtul Statul

Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii

reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă

fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanții V.I. și V.R.,

criticând-o ca nelegală.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța a reținut că nu mai

exista temeiul juridic al acțiunii, urmarea pronunțării deciziei nr. 1358/2010

de către Curtea Constituțională.

Că prin aplicarea

efectelor deciziei Curții Constituționale, proceselor în curs de judecată, la

data publicării acesteia în M. Of., se aduce atingere principiilor egalității

în drepturi și al nediscriminării, precum și principiului neretroactivității

legii civile.

Recurenții au

dezvoltat argumente în susținerea acestei critici și au invocat și practica

convențională.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul

acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de

drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul

beneficia de un bun, și nici de o speranță “legitimă” care să intre sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

și speranța legitimă al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 10 februarie 2011, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din

jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este

asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Pentru aceste

considerente urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții V.I. și V.R. împotriva deciziei nr. 649/ A din

23 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.