ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1141/2013

Deliberând, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4128/115/209, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, reclamantul Ș.M. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de M.E.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea abuzivă a tatălui său Ș.G., fără cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 598 din 8 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Ș.M. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, și, în consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 400.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale fără cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut în esență, incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau moștenitorii săi pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, având în vedere probatoriul administrat din care a rezultat că Ș.G., autorul reclamantului a fost condamnat la pedeapsa capitală în baza Sentinței penale nr. 125 din 05 martie 1955 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara. În stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte, astfel că, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 400.000 euro.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Roman, prin reprezentant, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 375/ A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, instanța învestită cu soluționarea căii ordinare de atac, a admis cererea formulată de reclamantul intimat Ș.M., a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva sentinței primei instanțe, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri, și a menținut în rest sentința.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că pârâtul nu a contestat starea de fapt reținută în cauză și apreciind că, tribunalul a stabilit în mod corect împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului, a admis apelul reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, dispoziții care limitează la 5000 euro despăgubirile ce pot fi acordate succesorilor de gradul I ai persoanelor condamnate politic. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Ș.M., cât și pârâtul Statul Roman, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, iar, prin Decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr 4128/115/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 375/ A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 88 din 24 aprilie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul în favoarea reclamantului la plata sumei de 30.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral și a menținut în rest sentința atacată, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora statuările instanței de recurs, asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru instanțele învestite cu rejudecarea cauzei, că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere exclusiv faptul că instanța de apel la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate a reținut limita impusă de art. II din Ordonanță, text declarat neconstituțional, soluționarea pricinii, aspect în raport de care se impunea reevaluarea despăgubirilor ce urmau a se acorda reclamantului raportat la criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma sa inițială.

Din această perspectivă, a înlăturat aplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare având drept consecință lipsirea de temei juridic a acestei categorii de pretenții și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională, reținând, în raport de dispozițiile Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale, în sensul că nu se aplică cauzelor în care, la momentul la care decizia a fost publicată în M. Of., reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri, precum și existența obligației Statului în acest sens în privința cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat de la premisa că, într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la pedeapsa cu moartea dispusă împotriva tatălui reclamantului care a fost executat după o perioadă de detenție, i-au fost lezate tatălui reclamantului libertatea, demnitatea, onoarea, integritatea fizică și psihică, ce sunt valori esențiale ale personalității umane și care o definesc, fiind, totodată,

și dreptul fundamentale. Finalmente, s-a adus atingere dreptului acestuia la viață, ca drept suprem, pierdere imposibil de reparat în natură, prin repunerea în situația anterioară. Referitor la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, a avut în vedere situația concretă a speței și criteriile reale, respectiv vârsta condamnatului politic, natura condamnării dispuse și executate efectiv cu consecința suprimării vieții tatălui reclamantului, impactul acestei măsuri asupra vieții reclamantului, care avea 15 ani la data executării tatălui său, lucru care l-a lipsit de sprijin patern într-o perioadă dificilă a existenței sale, analizându-le în raport de conceptul de reparație "în echitate" specifică jurisprudenței Curții Europene.

Împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul schimbării sentinței pronunțate de prima instanță, cu consecința respingerii acțiunii introductive.

În dezvoltarea criticilor formulate subsumat motivului de nelegalitate indicat, pârâtul a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional și că în mod eronat s-a reținut că reclamantul avea, anterior deciziei constituționale, un bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Critica referitoare la admiterea cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile în care, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of., este fondată.

Astfel, problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea de a se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control de constituționalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Prevederile legale în raport de care reclamantul era îndreptățit la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca urmare a exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca și consecință a nepunerii acestora de către Parlament în acord cu prevederile constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de !a publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituțional tații unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 de Curtea Constituțională, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Această concluzie a fost statuată expres și prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 2/2011, instanța supremă reținând că dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza se afla în faza procesuală a recursului, care a fost finalizat prin decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 4128/115/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, dispunând în sensul admiterii recursului și casării cu trimitere la instanța de apel, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional, instanța de prim control judiciar soluționând apelul la 24 aprilie 2012. Referitor la decizia civilă nr. 375/ A din 20 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara ca instanță de apel în primul ciclu procesual, se reține incidența dispozițiilor art. 311 alin. 1 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere. astfel că, în raport de cele expuse nu se poate aprecia că reclamantul avea speranța legitimă a dobândirii unui bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O. Potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată, printr-o decizie a înaltei Curte de Casație si Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, problemelor de drept care au format obiectul acestuia este obligatorie pentru instanțele judecătorești de la data publicării hotărârii în M. Of. al României, Partea I. Recursul în interesul legii este o procedură specială prevăzută de dispozițiile Codului de procedură civilă distinct de căile de atac, creată pentru „a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești” - art. 329 C. proc.

civ. Astfel, în scopul funcționării coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica instanțelor de judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie unitară. De aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să provoace nesiguranță și incoerență, legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția recursului în interesul legii, menționând expres că dezlegarea dată problemelor de drept prin hotărârile pronunțate pe această cale este obligatorie pentru instanțele de judecată.

Pe cale de consecință, având în vedere intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, instanței de apel, în rejudecare, îi revenea obligația cenzurării cauzei din perspectiva soluției pronunțate de instanța supremă asupra problemei de drept privind efectele dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009, dispozițiile deciziilor pronunțate în calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii prevalând indicațiilor date de instanțele de casare în cazul casărilor cu trimitere conform dispozițiilor art. 315. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării șale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să p r oducă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o va modifica în sensul schimbării în tot a sentinței civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caras Severin, secția civilă, și în consecință, va respinge acțiunea formulată de reclamantul S.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o modifică în sensul schimbării în tot a sentinței civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caras Severin, secția civilă, și în consecință respinge acțiunea formulată de reclamantul S.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2013.