ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1141/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1141/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4128/115/209, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, reclamantul Ș.M. a chemat în judecată Statul Român

reprezentat de M.E.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru

condamnarea abuzivă a tatălui său Ș.G., fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 598 din 8

aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul Ș.M. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Finanțelor Publice

Caraș-Severin, și, în consecință, a obligat pârâtul la plata sumei de 400.000

euro, cu titlu de despăgubiri morale fără cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima

instanță a reținut în esență, incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau

moștenitorii săi pot solicita obligarea statului la despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare, având în vedere probatoriul

administrat din care a rezultat că Ș.G., autorul reclamantului a fost condamnat

la pedeapsa capitală în baza Sentinței penale nr. 125 din 05 martie 1955

pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara.

În stabilirea întinderii daunelor,

luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost

găsit justificat numai în parte, astfel că, dându-se eficiență criteriului unei

satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de

400.000 euro.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel pârâtul Statul Roman, prin reprezentant, criticând-o pentru netemeinicie

și nelegalitate, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii cererii de

chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 375/ A din 20

octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, instanța învestită cu soluționarea

căii ordinare de atac, a admis cererea formulată de reclamantul intimat Ș.M., a

dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art.

I și II din O.U.G. nr. 62/2010; a admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva sentinței

primei instanțe, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri,

și a menținut în rest sentința.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a constatat că pârâtul nu a contestat starea de fapt reținută

în cauză și apreciind că, tribunalul a stabilit în mod corect împrejurările ce

se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantului,

a admis apelul reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 modificată, dispoziții care limitează la 5000

euro despăgubirile ce pot fi acordate succesorilor de gradul I ai persoanelor

condamnate politic.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs atât reclamantul Ș.M., cât și pârâtul Statul Roman, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin, iar, prin Decizia civilă

nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr 4128/115/2009, Înalta Curte

de Casație și Justiție a admis recursurile declarate împotriva deciziei civile nr.

375/ A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care

a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, prin decizia civilă nr. 88 din 24 aprilie 2012, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 598 din 8 aprilie 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o în parte în sensul

că a obligat pârâtul în favoarea reclamantului la plata sumei de 30.000 euro

sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciu moral și a menținut în rest sentința atacată,

fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție,

curtea a reținut, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora statuările instanței de recurs, asupra problemelor de drept dezlegate,

sunt obligatorii pentru instanțele învestite cu rejudecarea cauzei, că, prin

decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere

exclusiv faptul că instanța de apel la stabilirea cuantumului despăgubirilor

acordate a reținut limita impusă de art. II din Ordonanță, text declarat

neconstituțional, soluționarea pricinii, aspect în raport de care se impunea

reevaluarea despăgubirilor ce urmau a se acorda reclamantului raportat la

criteriile stabilite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 în forma sa inițială.

Din această perspectivă, a înlăturat

aplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate

de Curtea Constituțională, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare având drept consecință lipsirea

de temei juridic a acestei categorii de pretenții și, corelativ a hotărârilor

judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională, reținând, în raport de dispozițiile Deciziei nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de recurs în

interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat problema

modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale, în sensul că

nu se aplică cauzelor în care, la momentul la care decizia a fost publicată în M.

Of., reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său

la despăgubiri, precum și existența obligației Statului în acest sens în

privința cuantumului despăgubirilor, Curtea a plecat de la premisa că,

într-adevăr, prin condamnarea cu caracter politic la pedeapsa cu moartea

dispusă împotriva tatălui reclamantului care a fost executat după o perioadă de

detenție, i-au fost lezate tatălui reclamantului libertatea, demnitatea,

onoarea, integritatea fizică și psihică, ce sunt valori esențiale ale

personalității umane și care o definesc, fiind, totodată, și dreptul

fundamentale. Finalmente, s-a adus atingere dreptului acestuia la viață, ca

drept suprem, pierdere imposibil de reparat în natură, prin repunerea în

situația anterioară.

Referitor la cuantumul sumei acordate

cu titlu de daune morale, a avut în vedere situația concretă a speței și

criteriile reale, respectiv vârsta condamnatului politic, natura condamnării

dispuse și executate efectiv cu consecința suprimării vieții tatălui

reclamantului, impactul acestei măsuri asupra vieții reclamantului, care avea

15 ani la data executării tatălui său, lucru care l-a lipsit de sprijin patern

într-o perioadă dificilă a existenței sale, analizându-le în raport de

conceptul de reparație "în echitate" specifică jurisprudenței Curții

Europene.

Împotriva deciziei civile nr. 88 din

24 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în

termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P. prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin, criticând-o pentru

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând

admiterea căii extraordinare de atac, modificarea deciziei atacate în sensul

schimbării sentinței pronunțate de prima instanță, cu consecința respingerii

acțiunii introductive.

În dezvoltarea criticilor formulate

subsumat motivului de nelegalitate indicat, pârâtul a susținut că decizia

atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care temeiul juridic al

pretențiilor reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

a fost declarat neconstituțional și că în mod eronat s-a reținut că reclamantul

avea, anterior deciziei constituționale, un bun în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Critica referitoare la admiterea

cererii de acordare a daunelor morale, în condițiile în care, prin Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - pronunțată în

recurs în interesul legii, s-a

stabilit

că urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza l din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of., este fondată.

Astfel, problema de drept care se pune

în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, ci aceea de a

se stabili dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse

analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control de constituționalitate exercitat a posteriori, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Prevederile legale în raport de care

reclamantul era îndreptățit la acordarea de daune morale - art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009 - au fost declarate neconstituționale ca urmare a

exercitării a posteriori a controlului de constituționalitate și ulterior, ca

și consecință a nepunerii acestora de către Parlament în acord cu prevederile

constituționale în termen de 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2011 în M. Of. - 15 noiembrie 2010, aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de !a publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituțional

tații unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce

efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta

Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare pronunțării

Deciziei nr. 1358/2010 de Curtea Constituțională, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei

juridic

pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Această concluzie a fost statuată

expres și prin Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii în Dosarul nr. 2/2011,

instanța supremă reținând că dacă aplicarea unui act normativ în perioada

dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește

rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar

prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

cauza se afla în faza procesuală a recursului, care a fost finalizat prin

decizia civilă nr. 6643 din 30 septembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 4128/115/2009,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, dispunând în sensul admiterii recursului și casării cu trimitere

la instanța de apel, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional, instanța de prim

control judiciar soluționând apelul la 24 aprilie 2012.

Referitor la decizia civilă nr. 375/ A

din 20 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara ca instanță de

apel în primul ciclu procesual, se reține incidența dispozițiilor art. 311 alin.

1 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere. astfel

că, în raport de cele expuse nu se poate aprecia că reclamantul avea speranța

legitimă a dobândirii unui bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

Potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată, printr-o decizie a înaltei Curte de

Casație si Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, problemelor

de drept care au format obiectul acestuia este obligatorie pentru instanțele

judecătorești de la data publicării hotărârii în M. Of. al României, Partea I.

Recursul în interesul legii este o

procedură specială prevăzută de dispozițiile Codului de procedură civilă

distinct de căile de atac, creată pentru „a se asigura interpretarea și

aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești” - art. 329 C.

proc. civ.

Astfel, în scopul funcționării

coerente a sistemului judiciar, este necesar ca practica instanțelor de

judecată cu privire la dezlegarea problemelor de drept să fie unitară. De

aceea, în scopul evitării unei practici judiciare neunitare care să provoace

nesiguranță și incoerență, legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția

recursului în interesul legii, menționând expres că dezlegarea dată problemelor

de drept prin hotărârile pronunțate pe această cale este obligatorie pentru

instanțele de judecată.

Pe cale de consecință, având în vedere

intervenirea Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, instanței de apel, în

rejudecare, îi revenea obligația cenzurării cauzei din perspectiva soluției

pronunțate de instanța supremă asupra problemei de drept privind efectele

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009, dispozițiile

deciziilor pronunțate în calea extraordinară de atac a recursului în interesul

legii prevalând indicațiilor date de instanțele de casare în cazul casărilor cu

trimitere conform dispozițiilor art. 315.

Nu se poate

spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării șale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să p

r

oducă efecte juridice, ca și

când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce

Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice

deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul lor.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate argumentele ce preced, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează să admită recursul declarat de pârâtul Statul Roman reprezentat de M.F.P.

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caras Severin împotriva deciziei

civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I civilă, pe care o va modifica în sensul schimbării în tot a sentinței civile nr.

598 din 8 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caras Severin, secția civilă, și

în consecință, va respinge acțiunea formulată de reclamantul S.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Roman reprezentat de M.F.P. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș

Severin împotriva deciziei civile nr. 88 din 24 aprilie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o modifică în sensul

schimbării în tot a sentinței civile nr. 598 din 8 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalul Caras Severin, secția civilă, și în consecință respinge acțiunea

formulată de reclamantul S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

19 martie 2013.