ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4438/2013

Deliberând asupra cauzei de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 4 februarie 2013 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin reclamanții D.E. și D.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic și obligarea pârâtului la plata sumei de 2 milioane euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că D.V. tatăl reclamantului D.M., respectiv soțul reclamantei D.E., a fost condamnat prin sentința nr. 760 din 14 august 1950 la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională, pentru comiterea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 209 pct. III C. pen.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 443 din 4 martie 2010 (îndreptată prin încheierea din 26 mai 2010), Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții D.E. și D.M. față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, în sensul că acesta a fost obligat să le plătească reclamanților câte 10.000 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că la situația de fapt reținută sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, reclamanții sunt fiul și soția lui D.V., care a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. III C. pen., executând efectiv pedeapsa în regimul detenție grea la Penitenciarul Poarta Albă în perioada 29 martie 1950-15 septembrie 1953. Ca urmare a detenției, D.V. a avut de suferit o mulțime de dureri fizice și psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus. La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța a avut în vedere că, după eliberare D.V. a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putu să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține familia și a fost în continuare persecutat, cu greu găsindu-și un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost plătit.

Din cauza condamnării politice suferite de tatăl, respectiv soțul lor, accesul reclamanților la viața socială și politică a comunității a fost restrâns, iar accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind interzis. Toate aceste restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică a omului, la sănătate și integritate corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare, (printre care și accesul la învățătură) valori cuprinse în drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Prin decizia nr. 340A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanții D.E.

și D.M. împotriva sentinței civile nr. 443 din 4 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat instituția pârâtă să plătească fiecărui reclamant echivalentul în RON la data executării hotărârii a sumei de 5.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că despăgubirile acordate de instanța de fond nu sunt un motiv de îmbogățire fără justă cauză a reclamanților, reprezentând reparația materială a prejudiciului suferit de moștenitorii persoanei condamnate politic.

Acesta trebuie acordat cu atât mai mult cu cât nedreapta hotărâre de condamnare nu a fost recunoscută ca atare și nici desființată pentru ca persoanele îndreptățite să beneficieze în acest fel măcar de o minimă satisfacție de ordin moral. Cuantumul acestora urmează a fi însă redimensionat, având în vedere limitele impuse în materie de modificările aduse Legii nr. 221/2009 din O.U.G. nr. 62/2010, care se aplică și în cauzele aflate în curs de soluționare dar pentru care nu au fost pronunțate hotărâri definitive (cum este și cea de față) și, care, stabilesc pentru soția supraviețuitoare a persoanei condamnate politic și pentru descendenții săi de gradul I un maxim de câte 5.000 euro, în echivalent în RON, la data plății lor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții D.E. și D.M., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Reclamanții D.E. și D.M. au criticat decizia recurată, pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au arătat că prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2001. Prin acest act normativ sunt declarate neconstituționale prevederile legale în baza cărora curtea de apel a modificat cuantumul daunelor morale. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a criticat decizia pentru aplicarea greșită a legii.

A arătat că sentința penală în baza căreia a fost condamnat D.V. nu a fost desființată nici până în prezent. A mai precizat și că sumele acordate de instanța de apel sunt nejustificate în raport de prejudiciul suferit, transformându-se în izvor de îmbogățire fără justă cauză. Instanța de apel nu a ținut cont de criteriul echității la acordarea sumelor de bani. Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte urmează a le respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente: Critica reclamanților referitoare la împrejurarea că instanța de apel nu a avut în vedere decizia pronunțată de Curtea Constituțională nu este fondată, aceasta neproducându-și efectele în cauză. Aceasta deoarece Decizia nr. 1354 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, iar hotărârea recurată a fost pronunțată anterior, la data de 12 octombrie 2010. Or, la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, reclamanții aveau deja o hotărâre definitivă care le confirma dreptul la despăgubiri și, ca atare, un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului . Criticile formulate de pârât referitoare la nelegalitatea acordării daunelor morale sunt, de asemenea, nefondate.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, varianta în vigoare la momentul pronunțării deciziei, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, alin. (2) lit. a) „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 207-209 C. pen. din 1936, republicat în M. Of., Partea I, nr. 48/2.02.1948, cu modificările și completările ulterioare”. S-a reținut ca situație de fapt că D.V.

a fost condamnat prin sentința nr. 760 din 14 august 1950 la o pedeapsă de 3 ani închisoare corecțională, pentru comiterea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 209 pct. III C. pen. În mod corect au reținut instanțele de fond că în cauză sunt aplicabile prevederile Legii nr. 221/2009, reclamanții fiind persoane îndreptățite la acordarea de daune, în sensul legii, cu atât mai mult cu cât nedreapta hotărâre de condamnare nu a fost recunoscută ca atare și nici desființată pentru ca reclamanții să beneficieze în acest fel măcar de o minimă satisfacție de ordin moral. În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs urmează a le înlătura, ca nefondate.

De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Prin prevederile legii reparatorii, legiuitorul a urmărit, în primul rând, să acorde o despăgubire morală persoanelor care au suferit condamnări ca urmare a opoziției fățișe față de regimul totalitar, dar și acelora care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și apoi având în vedere că mulți dintre cei care au fost supuși abuzurilor regimului totalitar nu mai sunt în viață la data aplicării reparațiunii, acest drept nepatrimonial să se transfere succesoral soției ori descendenților persoanelor respective.

Prin Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul a stabilit limite maxime ale daunelor morale ce pot fi acordate persoanelor ce au făcut obiectul condamnărilor politice sau măsurilor administrative cu caracter politic, cât și criterii de cuantificare a acestor daune, în limitele stabilite de lege. Î n contextul arătat, fixarea cuantumului daunelor morale la suma de 5.000 de euro pentru fiecare reclamant apare ca fiind conformă cu actul normativ mai sus indicat. Suma acordată prin hotărârea recurată, cu titlu de daune morale, nu poate fi considerată ca o sursă de îmbogățire fără justă cauză a reclamantului, cum greșit susține recurentul, ci este o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 221/2009, așa cum a fost modificată de O.U.G.

nr. 62/2010 la situația de fapt. Nu se poate refuza acordarea daunelor morale pe considerentul că, acordată într-un cuantum mare, această sumă ar putea constitui o sursă de îmbogățire fără temei legitim pentru victima, cum greșit se pretinde în recurs. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede expres, acordarea de despăgubiri ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoașterii caracterului politic al condamnării tatălui reclamantei, ci i-au acordat acestuia și despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării și privării de libertate din motive politice, stabilind un cuantum al despăgubirilor care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.

O atare soluție este în concordanță și cu jurisprudența în materie a C.E.D.O., care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral încercat prin condamnare și arestare pe nedrept, doar la constatarea încălcării convenției ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile. Așadar, nu se poate susține că suma totală de 10.000 euro ar fi disproporțională față de traumele psihice și fizice încercate de D.V. tatăl reclamantului D.M., respectiv soțul reclamantei D.E. , ca urmare a condamnării și privării de libertate din motive politice a tatălui său. Cuantumul despăgubirilor bănești acordate respectă principiul proporționalității cu intensitatea și gravitatea suferințelor psihice încercate de D.V.

, raportat atât la durata privării de libertate, cât și la situația sa socială concretă urmare a condamnării din motive politice. Rezultă că legalitatea hotărârii recurate se confirmă sub aspectul despăgubirilor acordate lui D.V. cu titlu de daune morale, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, recursurile formulate de reclamanți și de pârât urmează a fi respinse, ca nefondate, nefiind întrunite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții D.E. (decedată, a cărei calitate procesuală a fost preluată de D.M.) și D.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 340A din 12 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.