ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1504/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1504/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1891/115 din 29 aprilie 2010, reclamanții

V.G., P.M., C.M. și S.C. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin

Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale

pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamanților, V.I., ca urmare a

condamnării sale abuzive, fără cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 1488 din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1891/115/2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

V.G., P.M., C.M. și S.C. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, pentru despăgubiri

conform Legii nr. 221/2009, modificată, și a obligat pârâtul Statul Român -

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin să

plătească fiecărui reclamant câte 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că acțiunea a fost întemeiată și dovedită parțial,

sens în care a fost admisă în parte pentru considerentele următoare:

Cu privire la

excepția invocată de pârât în întâmpinare prin care arată că reclamantul nu a

făcut dovada reabilitării lui V.I. a reținut că obiectul cauzei îl formează

despăgubirile solicitate de către reclamanți pentru perioada de detenție

efectuată de V.I. în lupta dusă împotriva regimului comunist și nu reabilitarea

acestuia pe cale judecătorească, aplicarea Legii nr. 221/2009, modificată, nu

condiționează acordarea despăgubirilor de intervenția vreunei decizii de

reabilitare, ci doar cuantumul acestora (art. 5 alin. (4)).

Legitimitatea

procesuală a reclamanților V.G., P.M., C.M., S.C. a fost dovedită în cauză,

față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii,

după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate

până la gradul al II-lea inclusiv) și în raport de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Conform dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, modificată, art. 1 alin. (2) constituie de drept condamnări

cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art.

207 - 209 C. pen. din 1936.

Conform art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, modificată, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Ori din analiza

actelor aflate la dosar a rezultat că V.I., tatăl reclamanților, a fost

condamnat abuziv prin Sentința penală nr. 49/1950, de Tribunalul Militar

Timișoara, pentru uneltire contra ordinii sociale la o pedeapsă de 5 ani

închisoare și 5 ani interdicție corecțională pentru că a fost membru P.N.L.

Brătianu și a participat la o ședință de partid unde a depus jurământul de

credință pentru organizație, împotriva regimului comunist.

Conform Sentinței

penale nr. 49 din 19 ianuarie 1950, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe

V.I., la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra

ordinii sociale, făcând aplicațiunea art. 209 pct. III C. pen. combinat cu

Legea nr. 16/1949 și art. 157 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de

V.I., reprezintă o condamnare cu caracter politic ce atrage aplicarea Legii nr.

221/2009, modificată, în integralitatea sa.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie

atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 4.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată și nelegală în temeiul

O.U.G. nr. 62/2010.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Astfel, s-a

considerat că antecesorul reclamanților și chiar reclamanții personal au fost

împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp

util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate

pe nedrept a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în

domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i

afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite

elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009,

modificată, și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune

repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în

principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul

repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

În privința

cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale,

principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de

echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu

caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

S-a constatat că

satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente: reparația

daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă

neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale

asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei

despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii.

În stabilirea

cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și

inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și

profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și pe de altă

parte, în concret, s-a ținut seama de personalitatea lui V.I. care s-a remarcat

prin sârguința și profesionalismul de la locul de muncă.

A fost avută în

vedere de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta

era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a fost

lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține

venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în

stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative

suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost

admisă pentru suma de 5.000 euro pentru fiecare reclamant conform art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată.

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea "prețului" suferințelor fizice și

psihice ale familiei reclamantului care sunt inestimabile, ci a însemnat

aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și

ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1488 din 16 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

în Dosar nr. 1891/115/2010, au declarat apel în termen legal, la data de 13

octombrie 2010, atât reclamanții V.G., P.M., C.M. și S.C., cât și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de

D.G.F.P. Caraș-Severin, la data de 5 octombrie 2012.

Prin Decizia civilă

nr. 113 din 31 mai 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanții P.M., C.M. și S.C., și moștenitorii

legali ai defunctului reclamant V.G., decedat la data de 10 mai 2011, V.I.,

I.M., V.J., V.D. și V.G., pentru despăgubiri morale la Legea nr. 221/2009.

A admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Sentinței civile nr. 1488 din

16 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin pe care a schimbat-o

în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă pentru despăgubiri.

Pentru a pronunța

această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Revenind la cererea

de acordare a daunelor morale, Curtea a constatat că, urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art.

998 - 999 C. civ.

Cu privire la acest

temei de drept, Curtea a reținut însă că cererea de acordare a daunelor morale,

formulată în baza răspunderii civile delictuale, este prescrisă.

Astfel, conform art.

3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3

ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în

repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care

răspunde de ea.

Conform art. 25 din

Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, dispozițiile acestui decret sunt

aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în

care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep

să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret.

Potrivit art. 26 din

Decretul nr. 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă

orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de

prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr.

167/1958. Astfel fiind, odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958

au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.),

precum și celelalte dispoziții C. civ. privitoare la prescripția extinctivă.

Art. 18 din Decretul

nr. 167/1958 obligă instanța judecătorească la a cerceta, din oficiu, dacă

dreptul la acțiune este prescris.

În cazul

condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel

de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite

aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în

22 decembrie 1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova

acțiuni în instanță prin care să incrimineze faptele săvârșite de regimul

comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea. Această imposibilitate

insurmontabilă de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva

statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată

drept cauză ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13

lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Odată cu prăbușirea

regimului comunist, la data de 22 decembrie 1989, această imposibilitate de a

acționa în instanță a fost înlăturată, astfel încât termenul de prescripție a

început să curgă cel târziu la data anterior menționată, împlinindu-se în 22

decembrie 1992.

Chiar dacă prin

adoptarea Legii nr. 221/2009 Statul Român a recunoscut dreptul la acordarea

unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de

recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție

pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca întreruptivă de prescripție,

în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, cât privește

repunerea în termenul de prescripție, acesta poate fi făcută printr-o prevedere

legală expresă (astfel cum s-a întâmplat în cazul Legii nr. 18/1991, Legii nr.

112/1995 ori al Legii nr. 10/2001, care au arătat în mod expres că moștenitorii

sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează

obiectul acestor legi) sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în

condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea constată că

Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în

termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii

menționate în paragraful precedent, constituind excepția de la regula

consfințită de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sunt de strictă interpretare

și aplicare.

Cât privește art. 19

din Decretul nr. 167/1958, acesta prevede că instanța judecătorească poate, în

cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care

termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea

acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o

lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de

prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic

justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a

se putea dispune repunerea în termen.

Revenind la

dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, acesta

prevede că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel

în folosul căruia curge prescripția (în speță Statul Român) are efect

întreruptiv de prescripție. Pentru a avea însă un astfel de efect,

recunoașterea trebuie făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după

expirarea acestuia, cum s-a întâmplat în speță.

Pe de altă parte,

odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau

dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea

politică sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat

să mai producă orice fel de efecte juridice, chiar și pe cele vizând invocata

repunere în termenul de prescripție.

În acord cu cele

anterior menționate vizând scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu

atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate

într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci

acela de a produce o satisfacție de ordin moral - ținând cont și de măsurile

reparatorii acordate de Statul Român victimelor persecuțiilor politice prin

Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, Curtea a apreciat că

prejudiciul suferit de reclamanți a fost deja reparat, condițiile răspunderii

civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora.

Cererea de acordare a

daunelor morale nu își poate găsi fundament nici în prevederile art. 504 - 506

C. proc. pen., câtă vreme în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

aceste articole.

Astfel, pentru

acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca

persoana să fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se

fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a

obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau

restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin

ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin

hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în

art. 10 alin. (1) lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite

și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția,

amnistia sau dezincriminarea faptei.

Curtea constată că

niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță.

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind

neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept

consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act

normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceeași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este

redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra

Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Față de această

motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus,

instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai

există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat

acțiunea de către reclamanți.

Nu poate subzista

nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanții ar fi

fost proprietarii unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților, cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea, în speță nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este

obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea

apelului declarat de către reclamanți, în sensul examinării temeiului juridic

al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanții P.M., C.M. și S.C., și moștenitorii

legali ai defunctului reclamant V.G., decedat la data de 10 mai 2011, V.I.,

I.M., V.J., V.D. și V.G., pentru despăgubiri morale la Legea nr. 221/2009, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Sentinței civile nr.

1488 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr.

1891/115/2010, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că respins acțiunea

civilă pentru despăgubiri.

Împotriva Deciziei

civile nr. 113 din 31 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția

I civilă, au declarat recurs reclamanții C.M., I.M., P.M., S.C., V.D., V.G.,

V.I. și V.J., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie

admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului lor și

respingerea apelului pârâtului.

În motivarea

recursului lor recurenții reclamanți au susținut în esență următoarele:

Instanța de apel a

interpretat și aplicat greșit în speță Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

și nr. 1360/2010, ale Curții Constituționale.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât cererilor de chemare în

judecată formulate după data publicării sale, 15 noiembrie 2010, ceea ce nu

este cazul în speță, avându-se în vedere pe de o parte data introducerii

cererii de chemare în judecată, dată la care Legea nr. 221/2009 era în vigoare

și își producea efecte depline în integralitatea ei.

Potrivit art. 11 din

Legea nr. 47/1992, art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului legea dispune numai pentru viitor, cu

alte cuvinte o lege nouă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în

vigoare.

Recurenții au arătat

că principiul neretroactivității legii este esențial pentru protecția

drepturilor omului în fața legii și că decizia pronunțată este discriminatorie,

fiind încălcat art. 14 din Convenție.

Dreptul la daune

morale, odată stabilit în conformitate cu legea care guvernează la momentul

promovării acțiunii, nu poate fi modificat unilateral nici prin lege, fapt ce

ar echivala cu o aplicare retroactivă a legii asupra unor aspecte deja

stabilite, reprezentând drepturi câștigate aflate sub autoritatea statului de

drept, ce nu pot fi modificate decât prin încălcarea Constituției.

Prin aplicarea

deciziei Curții Constituționale unei acțiuni formulate anterior publicării

deciziei, instanța de apel a încălcat prevederile exprese ale art. 147 din

Constituția României coroborate cu art. 31 alin. (1) - (3) din Legea nr.

47/1992, care prevăd că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și

produc efecte erga omnes de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial,

dar și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

referitoare la un proces echitabil.

Față de aceste texte

constituționale și legale, invocarea în cadrul unei căi de atac a unei

prevederi legale defavorabilă reclamanților, și anume Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, în detrimentul prevederilor art. 5 din Legea nr.

221/2009, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată și care erau

în vigoare la data înregistrării acestei cereri și respectiv, la data pronunțării

hotărârii primei instanțe, încalcă evident și discreționar dreptul

reclamanților la un proces echitabil. Aceasta deoarece demersul judiciar

inițiat s-ar fi putut soluționa irevocabil înainte de intrarea în vigoare a

efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Recurenții-reclamanți

au susținut că, în calitate de cetățeni ai unei țări membre a Uniunii Europene,

au dreptul ca demersul lor judiciar, întemeiat pe prevederile unei legi în

vigoare, să le fie soluționat în baza acelei legi, fiind profund inechitabil în

sensul prevăzut de Tratatul CEDO să i se opună pe parcursul derulării

procesului o prevedere legală defavorabilă.

Analizând recursul în

limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta

este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile referitoare

la prejudiciul moral încercat de reclamanți ca urmare a măsurii administrative

cu caracter politic la care a fost supus antecesorul lor în perioada comunistă,

prin care aceștia tind să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în

soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu

îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care au

beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării

abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege

mai poate fi aplicat cauzei supuse soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a

stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui

"bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Rezultă că, raportat

la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluția

din această decizie privind respingerea acțiunii reclamanților este corectă,

impunându-se a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca

efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru

acest motiv recursul reclamanților se va respinge, ca nefondat, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții C.M., I.M., P.M., S.C., V.D., V.G., V.I. și V.J.

împotriva Deciziei civile nr. 113 din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ