ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1504/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1891/115 din 29 aprilie 2010, reclamanții V.G., P.M., C.M. și S.C. au chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit de tatăl reclamanților, V.I., ca urmare a condamnării sale abuzive, fără cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1488 din 16 septembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1891/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții V.G., P.M., C.M.

și S.C. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, modificată, și a obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin să plătească fiecărui reclamant câte 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că acțiunea a fost întemeiată și dovedită parțial, sens în care a fost admisă în parte pentru considerentele următoare: Cu privire la excepția invocată de pârât în întâmpinare prin care arată că reclamantul nu a făcut dovada reabilitării lui V.I. a reținut că obiectul cauzei îl formează despăgubirile solicitate de către reclamanți pentru perioada de detenție efectuată de V.I.

în lupta dusă împotriva regimului comunist și nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească, aplicarea Legii nr. 221/2009, modificată, nu condiționează acordarea despăgubirilor de intervenția vreunei decizii de reabilitare, ci doar cuantumul acestora (art. 5 alin. (4)). Legitimitatea procesuală a reclamanților V.G., P.M., C.M., S.C. a fost dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv) și în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Conform dispozițiilor Legii nr. 221/2009, modificată, art. 1 alin. (2) constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 207 - 209 C. pen. din 1936. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, modificată, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Ori din analiza actelor aflate la dosar a rezultat că V.I., tatăl reclamanților, a fost condamnat abuziv prin Sentința penală nr. 49/1950, de Tribunalul Militar Timișoara, pentru uneltire contra ordinii sociale la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 5 ani interdicție corecțională pentru că a fost membru P.N.L.

Brătianu și a participat la o ședință de partid unde a depus jurământul de credință pentru organizație, împotriva regimului comunist. Conform Sentinței penale nr. 49 din 19 ianuarie 1950, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe V.I., la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicațiunea art. 209 pct. III C. pen. combinat cu Legea nr. 16/1949 și art. 157 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de V.I., reprezintă o condamnare cu caracter politic ce atrage aplicarea Legii nr. 221/2009, modificată, în integralitatea sa. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 4.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată și nelegală în temeiul O.U.G. nr. 62/2010. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Astfel, s-a considerat că antecesorul reclamanților și chiar reclamanții personal au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate pe nedrept a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989 viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009, modificată, și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. În privința cuantumului despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb, poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce trebuie evaluată în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare.

S-a constatat că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță, două componente: reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri de prejudicii. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, pe de o parte, orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea și pe de altă parte, în concret, s-a ținut seama de personalitatea lui V.I. care s-a remarcat prin sârguința și profesionalismul de la locul de muncă.

A fost avută în vedere de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă, a fost lipsit de posibilitatea de a continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 5.000 euro pentru fiecare reclamant conform art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată.

Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea "prețului" suferințelor fizice și psihice ale familiei reclamantului care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale. Împotriva Sentinței civile nr. 1488 din 16 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1891/115/2010, au declarat apel în termen legal, la data de 13 octombrie 2010, atât reclamanții V.G., P.M., C.M. și S.C., cât și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, la data de 5 octombrie 2012. Prin Decizia civilă nr. 113 din 31 mai 2012 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții P.M., C.M.

și S.C., și moștenitorii legali ai defunctului reclamant V.G., decedat la data de 10 mai 2011, V.I., I.M., V.J., V.D. și V.G., pentru despăgubiri morale la Legea nr. 221/2009. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Sentinței civile nr. 1488 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă pentru despăgubiri. Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Revenind la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea a constatat că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, singurul temei al unei astfel de cereri l-ar putea constitui prevederile art. 998 - 999 C. civ. Cu privire la acest temei de drept, Curtea a reținut însă că cererea de acordare a daunelor morale, formulată în baza răspunderii civile delictuale, este prescrisă. Astfel, conform art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 8 din același decret, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Conform art. 25 din Decretul nr. 167 din 10 aprilie 1958, dispozițiile acestui decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în decret vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui decret. Potrivit art. 26 din Decretul nr. 167/1958, pe data intrării în vigoare a acestui decret se abrogă orice dispoziții legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul nr. 167/1958. Astfel fiind, odată cu intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 au fost implicit abrogate și dispozițiile Titlului XX (art. 1837 și urm.), precum și celelalte dispoziții C. civ.

privitoare la prescripția extinctivă. Art. 18 din Decretul nr. 167/1958 obligă instanța judecătorească la a cerceta, din oficiu, dacă dreptul la acțiune este prescris. În cazul condamnărilor cu caracter politic și al măsurilor administrative cu un astfel de caracter, curgerea termenului de prescripție extinctivă comportă anumite aspecte specifice, legate de faptul că, până la căderea regimului comunist, în 22 decembrie 1989, persoanele condamnate politic sau cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative politice au fost în imposibilitate de a promova acțiuni în instanță prin care să incrimineze faptele săvârșite de regimul comunist și să solicite despăgubiri pentru acestea.

Această imposibilitate insurmontabilă de a promova acțiunea în răspundere civilă delictuală împotriva statului în regimul comunist poate fi asimilată forței majore și acceptată drept cauză ce a condus la suspendarea cursului prescripției, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Odată cu prăbușirea regimului comunist, la data de 22 decembrie 1989, această imposibilitate de a acționa în instanță a fost înlăturată, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data anterior menționată, împlinindu-se în 22 decembrie 1992. Chiar dacă prin adoptarea Legii nr. 221/2009 Statul Român a recunoscut dreptul la acordarea unor măsuri reparatorii persoanelor ce fac obiectul acestei legi, o astfel de recunoaștere nu poate fi considerată ca repunând în termenul de prescripție pentru acordarea despăgubirilor morale și nici ca întreruptivă de prescripție, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, cât privește repunerea în termenul de prescripție, acesta poate fi făcută printr-o prevedere legală expresă (astfel cum s-a întâmplat în cazul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 112/1995 ori al Legii nr. 10/2001, care au arătat în mod expres că moștenitorii sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce formează obiectul acestor legi) sau poate fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Curtea constată că Legea nr. 221/2009 nu conține o astfel de prevedere privind repunerea în termenul de prescripție, iar dispozițiile legilor speciale reparatorii menționate în paragraful precedent, constituind excepția de la regula consfințită de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, sunt de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește art. 19 din Decretul nr. 167/1958, acesta prevede că instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Or, în speță, nu au fost invocate și dovedite cauze temeinic justificate pentru care termenul de prescripție a fost mult depășit, pentru a se putea dispune repunerea în termen. Revenind la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, acesta prevede că recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția (în speță Statul Român) are efect întreruptiv de prescripție.

Pentru a avea însă un astfel de efect, recunoașterea trebuie făcută în cadrul termenului de prescripție, iar nu după expirarea acestuia, cum s-a întâmplat în speță. Pe de altă parte, odată cu declararea neconstituționalității prevederilor legale ce acordau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă politică, aceste prevederi au încetat să mai producă orice fel de efecte juridice, chiar și pe cele vizând invocata repunere în termenul de prescripție.

În acord cu cele anterior menționate vizând scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă - care este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci acela de a produce o satisfacție de ordin moral - ținând cont și de măsurile reparatorii acordate de Statul Român victimelor persecuțiilor politice prin Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, Curtea a apreciat că prejudiciul suferit de reclamanți a fost deja reparat, condițiile răspunderii civile delictuale nefiind întrunite nici pe fondul acestora. Cererea de acordare a daunelor morale nu își poate găsi fundament nici în prevederile art. 504 - 506 C. proc.

pen., câtă vreme în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de aceste articole.

Astfel, pentru acordarea despăgubirilor morale în baza acestor temeiuri, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv, iar în urma rejudecării cauzei să se fi pronunțat o hotărâre definitivă de achitare; de asemenea, are dreptul la a obține despăgubiri și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuind stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j); tot astfel, are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Curtea constată că niciuna dintre cele trei situații anterior menționate nu se regăsește în speță. Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamanți.

Nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanții ar fi fost proprietarii unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamanților, cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în Monitorul Oficial, este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către reclamanți, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții P.M., C.M. și S.C., și moștenitorii legali ai defunctului reclamant V.G., decedat la data de 10 mai 2011, V.I., I.M., V.J., V.D.

și V.G., pentru despăgubiri morale la Legea nr. 221/2009, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Sentinței civile nr. 1488 din 16 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1891/115/2010, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că respins acțiunea civilă pentru despăgubiri. Împotriva Deciziei civile nr. 113 din 31 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții C.M., I.M., P.M., S.C., V.D., V.G., V.I. și V.J., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului lor și respingerea apelului pârâtului.

În motivarea recursului lor recurenții reclamanți au susținut în esență următoarele: Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit în speță Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360/2010, ale Curții Constituționale. În dezvoltarea acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se aplică decât cererilor de chemare în judecată formulate după data publicării sale, 15 noiembrie 2010, ceea ce nu este cazul în speță, avându-se în vedere pe de o parte data introducerii cererii de chemare în judecată, dată la care Legea nr. 221/2009 era în vigoare și își producea efecte depline în integralitatea ei. Potrivit art. 11 din Legea nr. 47/1992, art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului legea dispune numai pentru viitor, cu alte cuvinte o lege nouă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare.

Recurenții au arătat că principiul neretroactivității legii este esențial pentru protecția drepturilor omului în fața legii și că decizia pronunțată este discriminatorie, fiind încălcat art. 14 din Convenție. Dreptul la daune morale, odată stabilit în conformitate cu legea care guvernează la momentul promovării acțiunii, nu poate fi modificat unilateral nici prin lege, fapt ce ar echivala cu o aplicare retroactivă a legii asupra unor aspecte deja stabilite, reprezentând drepturi câștigate aflate sub autoritatea statului de drept, ce nu pot fi modificate decât prin încălcarea Constituției.

Prin aplicarea deciziei Curții Constituționale unei acțiuni formulate anterior publicării deciziei, instanța de apel a încălcat prevederile exprese ale art. 147 din Constituția României coroborate cu art. 31 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și produc efecte erga omnes de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, dar și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la un proces echitabil.

Față de aceste texte constituționale și legale, invocarea în cadrul unei căi de atac a unei prevederi legale defavorabilă reclamanților, și anume Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, în detrimentul prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată și care erau în vigoare la data înregistrării acestei cereri și respectiv, la data pronunțării hotărârii primei instanțe, încalcă evident și discreționar dreptul reclamanților la un proces echitabil. Aceasta deoarece demersul judiciar inițiat s-ar fi putut soluționa irevocabil înainte de intrarea în vigoare a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Recurenții-reclamanți au susținut că, în calitate de cetățeni ai unei țări membre a Uniunii Europene, au dreptul ca demersul lor judiciar, întemeiat pe prevederile unei legi în vigoare, să le fie soluționat în baza acelei legi, fiind profund inechitabil în sensul prevăzut de Tratatul CEDO să i se opună pe parcursul derulării procesului o prevedere legală defavorabilă. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de reclamanți ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus antecesorul lor în perioada comunistă, prin care aceștia tind să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluționarea cauzei și nu pot fi primite, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care au beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supuse soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Rezultă că, raportat la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluția din această decizie privind respingerea acțiunii reclamanților este corectă, impunându-se a fi menținută față de lipsa temeiului juridic al acțiunii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În consecință, pentru acest motiv recursul reclamanților se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții C.M., I.M., P.M., S.C., V.D., V.G., V.I. și V.J. împotriva Deciziei civile nr. 113 din 31 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ