ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3760/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3760/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1878/115/2010 la data

de 27 aprilie 2010,

reclamantele F.M. (născută

H.) și H.H. (născută H.), în calitate de moștenitoare ale defuncților lor părinți

H.L.F. și H.M., au chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei

și Finanțelor, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 650.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de părinții

lor în lagărele de muncă forțată din U.R.S.S. și în urma supunerii la tratamente

și pedepse inumane.

Prin sentința civilă nr. 1162 din 17 iunie 2010, pronunțată

în Dosarul nr. 1878/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea reclamantelor și a constatat

caracterul abuziv al măsurii deportării lui H.L.F. în U.R.S.S., a dispus obligarea

pârâtului la plata către fiecare reclamantă a sumei de 10.000 euro, cu titlu de

despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin măsura administrativă luată împotriva

tatălui lor, și a respins capătul de cerere cu privire la deportarea lui H.M.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că legitimitatea

procesuală a reclamantelor este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii

acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate

până la gradul al II-lea inclusiv).

Totodată, în raport de jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu

art. 41 din Convenție și în temeiul Legii nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că,

din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc,

că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze

de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Această interpretare

este determinată și de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) și b) (acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se

referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare este impusă, de asemenea, și de metoda

de interpretare logico-sistematică a art. 5 și a celorlalte articole în raport de

titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter

politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor

de despăgubire.

De asemenea, metoda de interpretare teleologică conduce

la ideea că finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri,

pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar

au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter

politic, finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Prima instanță a mai reținut că, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 221/2009 art. 3 alin. (3), constituie, de asemenea, condamnare cu caracter

politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru

orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit

unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Or,

deportarea cetățenilor romani de etnie germană la munca de reconstrucție a U.R.S.S.,

reprezintă o măsură abuzivă.

Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană

care a suferit, care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Evocând conținutul art. 3 al O.U.G. nr. 214/1999 și analizând

actele aflate la dosar, Tribunalul a reținut că H.L.F. și H.M., la data de 16

ianuarie 1945, au fost deportați din localitatea de domiciliu Dognecea, jud. Caraș-Severin,

în localitatea Celeabinsc - U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție.

Conform adresei din 14 decembrie 1960, H.L.F., a făcut

obiectul deportării în procesul de reconstrucție al U.R.S.S. prin care i s-a fixat

domiciliu obligatoriu, iar la 01 august 1948, i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Tribunalul a constatat că reclamantele au făcut dovada

încadrării lor în dispozițiile art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009 care le îndreptățesc

la a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin dislocarea lui H.L.F. nu și pentru dislocarea lui H.M., capăt de cerere respins

ca nedovedit.

În

ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, prima instanță a apreciat că suma de 650.000 euro, solicitată

prin acțiunea introductivă, este exagerată.

Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la

bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul

moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În

aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra

stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin

pe plan social, profesional și familial.

Astfel, prima instanță a considerat că antecesorii reclamantelor

au fost împiedicați să-și dezvolte în condiții corespunzătoare personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util

un statut corespunzător așteptărilor lor, că privarea de libertate de mișcare a

condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare

neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin

fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale

persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele

care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații,

vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de

victimă.

Prima instanță a apreciat că lipsirea de libertate de

mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a persoanei

deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu,

fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială,

imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite

de art. 5 din Legea nr. 221/2009. și art. 48 alin. (3) din Constituție, prima instanță

a reținut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea

ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia,

în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

În

privința cuantumului

despăgubirilor, s-a apreciat că în materia daunelor morale, principiul reparării

integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în

vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat bănește. În schimb,

poate fi acordată victimei o indemnitate cu caracter compensatoriu, dar ceea ce

trebuie evaluată în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul,

iar nu prejudiciul ca atare.

Prima instanță a constatat că satisfacția echitabilă pretinsă

cuprinde, în speță, două componente: reparația daunelor materiale și o compensație

pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material,

întrucât au condiții cauzale asemănătoare. Ca atare, Tribunalul a apreciat că se

impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două feluri

de prejudicii.

În

stabilirea cuantumului,

prima instanță a avut în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor

în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează

demnitatea, onoarea.

A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în

comunitatea din care făceau parte, reclamanții erau cunoscuți ca persoane deosebite,

iar prin îndepărtarea fizică a acestora ca măsură administrativă abuzivă, au fost

lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține

venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se

în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai

în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

cererea a fost admisă pentru suma de 10.000 euro pentru fiecare reclamantă.

Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului”

suferințelor fizice și psihice ale familiei reclamanților care sunt inestimabile,

ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului

și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.

În

absența unor

criterii pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri,

trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.

Jurisprudența are în această materie putere creatoare,

fiind chemată să se pronunțe în condițiile în care dispozițiile legale nu oferă

criterii stricte de cuantificare a daunelor.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele

F.M. și H.H. și pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Reclamantele au solicitat admiterea apelului și schimbarea

în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii lor în totalitate, arătând

în motivare că suma de 10.000 euro acordată de prima instanță cu titlu de despăgubiri

fiecărei reclamante este mică în raport cu prejudiciul moral suferit și nu reprezintă

o despăgubire echitabilă, întrucât antecesorii lor au avut de suferit

atât în timpul

deportării, cât și ulterior, fiindu-le afectate sănătatea, onoarea, demnitatea,

viața de familie, sursele de venit și imaginea în societate.

Prin apelul declarat, pârâtul a solicitat admiterea apelului

și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii în totalitate,

ca neîntemeiată.

În

motivare, pârâtul-apelant

a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010, limitează cuantumul

despăgubirilor, iar tatăl reclamantelor, prin măsura dislocării și stabilirii de

domiciliu obligatoriu a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic

și nu a suferit o condamnare, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin decizia civilă nr. 598 din 16 martie 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva sentinței

civile nr. 1162 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și a schimbat în

parte sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea reclamantelor

F.M. și H.H.; a respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de apel a apreciat că antecesorii reclamantelor

H.L.F. și H.M., cetățeni români de etnie germană, au fost au fost deportați în fosta

U.R.S.S. în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, fiind supuși unei măsuri administrative

cu caracter politic, însă a constatat că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) care se interpretează în conjuncție

cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a

fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă, sub imperiul regimului comunist

instaurat în România după data de 06 martie 1945.

Curtea a reținut că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor

germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile

sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea

epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată

Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta

la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta

și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților

române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă

și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se

în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie

1944 stipula în art. 3 că Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura

sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul

României în orice direcție, fiind oferite unor astfel de mișcări orice asistență

posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului

Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O Comisie

Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”

Mai mult și extrem de relevant, în anexa la art. 18, era

specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini

toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite”, și că această comisie

își va avea sediul la București.

Consecința a fost somația lansată la 06 ianuarie 1945

de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români

în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în

vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile

cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii

de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor

Regelui și a Guvernului, măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie

germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă

explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei

de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse

de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative

române și cum legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit

a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei, vizează

doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor

germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege

nr. 118/1990, republicat.

În

această privință,

așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicată,

voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată

cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri, ceea ce însă nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii

nr. 221/2009.

În

finalul considerentelor,

instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a constatat că prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare sunt neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic al pretențiilor

reclamantelor privind daunele morale, temei care a dat naștere unei situații juridice

obiective (legale), în curs de desfășurare (facta pendentia) până la pronunțarea

unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs

reclamantele F.M. și H.H., fără a-l motiva în drept.

Recurentele-reclamante au arătat că în acțiunea introductivă

au menționat și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului.

Recurentele susțin că și după pronunțarea și publicarea

Deciziilor Curții Constituționale 1354/2010 și 1358/2010, prin care a fost declarat

neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept și prevederile

legale care au stat la baza emiterii acestei legi, subzistă în sensul că această

decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestei decizii,

ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament

distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice

în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre, deși

aceștia au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută

de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute

și neimputabile reclamanților.

Recurentele-reclamante consideră că la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept

la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1)

lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului

retroactivității.

În

concluzie, arată

că dacă nu li s-ar mai acorda despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, s-ar încălca

principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii

față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România

este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele

juridice interne ale statului membru.

Mai mult, în lipsa unei reglementari coerente a reparării

unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul

are obligația să facă aplicațiunea dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă

ea însăși a dreptului intern, conform dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Având în vedere că până în prezent aceste încălcări ale

drepturilor nu au fost reparate în niciun mod, recurentele consideră că acestea

au un caracter continuu și neîntrerupt, astfel încât ele intră sub incidența dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului adoptată de România în anul 1994.

Recurentele-reclamante consideră, totodată, că prin neacordarea

despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se

găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei

atacate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea

următoarelor argumente:

Cu titlu preliminar se impune precizarea că măsura deportării

în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului

1944 și începutul anului 1945, exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație

și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția

autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani

din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această

etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date

fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura

efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile

sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.

În

speță, nu se

aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile

suferite de etnicii germani anterior datei de 06 martie 1945, ca urmare a măsurilor

de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație,

cu concursul limitat al autorităților administrative române.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului

legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009,

prin însuși titlul ei, vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie

1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat.

În

această privință,

așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința

legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată

cu începere de la data de 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor

și în textul Legii nr. 221/2009.

În

consecință,

dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantelor,

sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și

altor situații decât cele prevăzute de lege.

Chiar dacă s-ar admite că pretențiile reclamantelor de

acordare a daunelor morale se circumscriu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, problema de drept care se pune în speță este dacă acest text legal

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010.

Împrejurarea

că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se

poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

Se va face, însă, distincție între situațiile juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în

ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare,

la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să

se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista

și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din

21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un bun al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată și, prin urmare, „instanțele erau obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță,

decizia instanței

de apel a fost pronunțată la data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale

în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă,

nu este incidentă în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate,

a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalența

reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care

stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de

art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul

analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare

al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la

alte concluzii decât cele deja expuse.

Împrejurarea

că

în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei

judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele

administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât

practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este

suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul

și litera legii.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a încălcat dreptul de acces

la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține

recurenta, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată,în recurs

în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a

statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

În

considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind

protecția proprietății, respectiv art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul

nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului

în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie

care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice. Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea

uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă

a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor

sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea

controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic,

de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării

deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ

intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea

ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își

are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului,

ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11

alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic

suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii

cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada

anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994; celelalte instrumente

internaționale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluțiilor),

fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicția națională

ori de sancționare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.

Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale

este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor

cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale

urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale,

prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept

premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate

cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății

cu dispozițiile Convenției.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se

impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile

în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

F.M. și H.H. împotriva deciziei civile nr. 598 din 16 martie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.