ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8480/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 1508/115/2010, reclamantul H.Ș.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale, pentru măsura administrativă abuzivă cu caracter politic constând în deportarea la muncă silnică în U.R.S.S. a părinților săi. Pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, întrucât reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin Decretul-Lege nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale, este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit și este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin Sentința civilă nr. 1061 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 euro în echivalent RON la data efectuării plății, reținând că, având în vedere deportarea la muncă silnică în U.R.S.S. a părinților săi în perioada 16 ianuarie 1945 - 18 ianuarie 1950, reclamantul beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din același act normativ, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Tribunalul a mai reținut că această interpretare rezultă logic din prevederile legii, care fac referire la aceste persoane, față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și completările ulterioare, și din art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, care stabilește ca fiind măsură administrativă cu caracter politic " deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice " . De asemenea, instanța de fond a constatat că în situația în care deportarea a avut loc înainte de data de 6 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și art. 5, lit. a) Teza II-a, din Legea nr. 221/2009.

Referitor la prejudiciul moral, prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada, prin declarația martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de măsura deportării antecesorului său, ce a avut consecința degradării stării fizice și psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului. Astfel, viața reclamantului a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul cetățenilor. Față de prejudiciile morale suferite de reclamant, instanța de fond a apreciat că suma de 10.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul H.Ș.F., cât și pârâtul Statul Român, prin M.F.P. Reclamantul a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate de către prima instanță, arătând că pentru suferința produsă trebuia acordată suma de 650.000 euro. Pârâtul a arătat că despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 se acordă numai celor care au fost condamnați politic și nu celor deportați în Bărăgan sau U.R.S.S., și că O.U.G. nr. 62/2010 a plafonat cuantumul daunelor morale ce se pot acorda în temeiul actului normativ anterior arătat, care, oricum, nu se justifică, în raport de prejudiciul creat. Prin Decizia civilă nr. 123/A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința atacată și a respins acțiunea introductivă de instanță.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că la data soluționării apelului, prin efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială pentru acordarea daunelor morale. În acest sens, instanța de apel a constatat că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluționării prezentului apel, iar prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași instanță a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Instanța de apel a mai constatat că nu se poate reține că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui " bun " , în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate, și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul H.Ș.F., arătând că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât chiar și după pronunțarea și publicarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, principiile de drept și prevederile legale ce au stat la baza emiterii actului normativ arătat subzistă. Reclamantul mai arată că, atunci când în ordinea juridică internă nu există o reglementare coerentă, judecătorul trebuie să facă aplicarea reglementărilor Convenției în materie, conform art. 20 din Constituția României.

Acțiunea în despăgubire pentru prejudiciile create prin măsura administrativă abuzivă la care au fost supuși părinții săi este consecința firească a încălcării unor drepturi fundamentale, ce intră în sfera de reglementare a Convenției Europene pentru Drepturile Omului, în raport de care o asemenea acțiune poate fi soluționată favorabil. Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că " deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează " , că " dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată " și, prin urmare, " instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale " . Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un " bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de " bun " , potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât " bunuri actuale " , cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin " o speranță legitimă " de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este " o creanță sub condiție " atunci când " problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate " . De aceea, " la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol " (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece " problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră " . Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că " o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat " (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de " speranță legitimă " , fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de " speranță legitimă " nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, " dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

" Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul H.Ș.F. împotriva Deciziei nr. 123/A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.