ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8480/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8480/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș-Severin, sub nr. 1508/115/2010, reclamantul H.Ș.F. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., obligarea

pârâtului la plata sumei de 650.000 euro reprezentând despăgubiri pentru

daunele morale, pentru măsura administrativă abuzivă cu caracter politic

constând în deportarea la muncă silnică în U.R.S.S. a părinților săi.

Pârâtul Statul Român

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată,

întrucât reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin

Decretul-Lege nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale, este

nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit și este

nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire

fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin Sentința civilă

nr. 1061 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 euro în

echivalent RON la data efectuării plății, reținând că, având în vedere

deportarea la muncă silnică în U.R.S.S. a părinților săi în perioada 16

ianuarie 1945 - 18 ianuarie 1950, reclamantul beneficiază de despăgubiri în

baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei

norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a),

teza a II-a din același act normativ, prevederi conform cărora au dreptul la

despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite

în prizonieri.

Tribunalul a mai

reținut că această interpretare rezultă logic din prevederile legii, care fac

referire la aceste persoane, față de care se va ține seama dacă au beneficiat

sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu

modificările și completările ulterioare, și din art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999, care stabilește ca fiind măsură administrativă cu caracter politic

"

deportarea în

străinătate, după 23 august 1944, din motive politice

"

.

De asemenea, instanța

de fond a constatat că în situația în care deportarea a avut loc înainte de

data de 6 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această

dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și art. 5, lit. a) Teza II-a,

din Legea nr. 221/2009.

Referitor la

prejudiciul moral, prima instanță a reținut că reclamantul a făcut dovada, prin

declarația martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de

măsura deportării antecesorului său, ce a avut consecința degradării stării

fizice și psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra

reclamantului.

Astfel, viața

reclamantului a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu

privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi

putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul

cetățenilor.

Față de prejudiciile

morale suferite de reclamant, instanța de fond a apreciat că suma de 10.000

euro, reprezintă o echitabilă despăgubire.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel atât reclamantul H.Ș.F., cât și pârâtul Statul Român,

prin M.F.P.

Reclamantul a

criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate de către prima

instanță, arătând că pentru suferința produsă trebuia acordată suma de 650.000

euro.

Pârâtul a arătat că

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009 se acordă numai celor care au

fost condamnați politic și nu celor deportați în Bărăgan sau U.R.S.S., și că

O.U.G. nr. 62/2010 a plafonat cuantumul daunelor morale ce se pot acorda în

temeiul actului normativ anterior arătat, care, oricum, nu se justifică, în

raport de prejudiciul creat.

Prin Decizia civilă

nr. 123/A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

respins apelul reclamantului, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot

sentința atacată și a respins acțiunea introductivă de instanță.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că la data soluționării apelului,

prin efectul Deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010

nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială pentru acordarea

daunelor morale.

În acest sens,

instanța de apel a constatat că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010

Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în

totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluționării

prezentului apel, iar prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010

aceeași instanță a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei

juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate

pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Instanța de apel a mai constatat că nu se

poate reține că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost

proprietarul unui

"

bun

"

, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate, și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul H.Ș.F., arătând că hotărârea instanței de

apel este nelegală, întrucât chiar și după pronunțarea și publicarea Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, prin care au fost

declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

principiile de drept și prevederile legale ce au stat la baza emiterii actului

normativ arătat subzistă.

Reclamantul mai arată

că, atunci când în ordinea juridică internă nu există o reglementare coerentă,

judecătorul trebuie să facă aplicarea reglementărilor Convenției în materie,

conform art. 20 din Constituția României.

Acțiunea în

despăgubire pentru prejudiciile create prin măsura administrativă abuzivă la

care au fost supuși părinții săi este consecința firească a încălcării unor

drepturi fundamentale, ce intră în sfera de reglementare a Convenției Europene

pentru Drepturile Omului, în raport de care o asemenea acțiune poate fi

soluționată favorabil.

Recursul este

nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic

care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că

"

deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează

"

, că

"

dacă aplicarea unui

act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată

"

și, prin urmare,

"

instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale

"

.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute,

întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să

încalce nici dreptul la un

"

bun

"

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de

"

bun

"

, potrivit

jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât

"

bunuri actuale

"

, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin

"

o speranță legitimă

"

de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este

"

o creanță sub condiție

"

atunci când

"

problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate

"

. De aceea,

"

la momentul sesizării

jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu

poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol

"

(Cauza Caracas

împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece

"

problema îndeplinirii condițiilor legale

pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră

"

.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că

"

o creanță nu poate fi considerată un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat

"

(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de

"

speranță legitimă

"

, fiind vorba în

speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță,

el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1

din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern,

respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență

clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra

României, parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă

până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de

"

speranță legitimă

"

nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"

dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.

"

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul H.Ș.F. împotriva Deciziei nr. 123/A

din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.