ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7476/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 838 din 13 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin, s ecția civilă, a admis în parte acțiunea reclamantei B.C.A. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească suma de 40.000 euro în echivalent în lei reprezentând despăgubiri pentru daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta B.C.A. a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării la muncă silnică în U.R.S.S. luată împotriva sa și obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost deportată, în data de 16 ianuarie 1945, la muncă silnică, în U.R.S.S., timp de 3 ani și jumătate, unde a trăit și muncit în condiții foarte grele, fiind supusă unor tratamente inumane.

Deportații lucrau în mină câte 12 ore pe zi, în condiții de securitate aproape inexistente și trăiau în barăci de lemn, neîncălzite, mâncarea era puțină și consta de multe ori din coji de cartofi sau alte resturi alimentare, reclamanta fiind afectată atât fizic cât și psihic. Față de această motivare, cât și de probatoriile administrate în cauză, prima instanță a constatat că reclamanta beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane, față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și completările ulterioare, și ale O.U.G. nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: lit. e):" înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparență politică, de avere ori de origine socială", ordonanța de urgență în care se constată totodată, la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice". De asemenea, instanța de fond a mai constatat că dispozițiile legale anterior evocate sunt incidente și în situația în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată.

Referitor la prejudiciul moral, tribunalul a constatat că reclamanta făcut dovada condițiilor extrem de grele în care a muncit și a trăit în U.R.S.S. și a faptului că a fost afectată atât fizic, cât și psihic în perioada deportării, iar legea specială de reparație acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În lipsa unor astfel de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare și după revenirea din U.R.S.S., condițiile în care au fost nevoiți să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectați fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportați, eventualele restricții la învățătură sau la un loc de muncă conform pregătirii (mai bine plătit sau mai ușor), instanța poate totuși institui o prezumție simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în U.R.S.S.

( fapt de notorietate și care nu mai trebuie să fie dovedit ), prezumție însă care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate. Față de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanța de fond a apreciat că suma de 40.000 euro, reprezintă o echitabilă despăgubire. În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată întrucât, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin D-L nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamantă este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit și este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanta B.C. A. cât si pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând fiecare schimbarea hotărârii atacate, reclamanta în sensul admiterii în totalitate a acțiunii sale pentru suma de 650.000 euro, iar pârâtul, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii. Reclamanta și-a motivat susținerile prin aceea că suma acordată de instanță cu titlu de despăgubiri este neîndestulătoare având în vedere faptul că nu a avut nicio atitudine ostilă autorităților vremii, singura sa vină fiind aceea că s-a născut într-o familie de etnie germană. Totodată, umilințele psihice și fizice, privațiunile de cele mai elementare lucruri pentru subzistență ca și evoluția sa ulterioară anevoioasă în plan personal și profesional, ar fi trebuit să conducă instanța la acordarea în întregime a despăgubirilor solicitate, ca fiind singura reparație în măsură să compenseze daunele suferite.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și-a argumentat apelul prin faptul că deportarea reclamantei în U.R.S.S. în perioada 16 ianuarie 1945 - iulie 1948 este o măsură administrativă și nu o condamnare cu caracter politic, motiv pentru care, potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta nu este îndreptățită la acordarea niciunei despăgubiri. Totodată, pârâtul a apreciat că suma de 40.000 euro este pentru reclamantă un izvor de îmbogățire fără just temei și este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit. Prin decizia civilă nr. 450 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea atacată și a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținând că situația premisă pe baza căreia reclamanta și-a întemeiat acțiunea în pretenții împotriva pârâtului statul român este actul deportării sale în U.R.S.S.

în perioada 16 ianuarie 1945 - 5 iulie 1948, în virtutea faptului că aparținea unei familii de etnie germană, perioadă care, fiind situată în afara cadrului stabilit prin legea specială de reparație, face imposibilă acordarea de despăgubiri în temeiul acestui act normativ. Instanța de apel a mai reținut că, pentru ca măsura să atragă acordarea în cauză a despăgubirilor pentru daune morale, trebuie în mod obligatoriu să fi avut caracter politic în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, adică să fi fost aplicată fie de fosta miliție, fie de fosta securitate română - instituite cu atribuții în acest sens de regimul politic comunist instaurat cu data de 6 martie 1945 - iar faptele pentru care s-a aplicat măsura să figureze în conținutul actelor normative (toate adoptate după anul 1950), enumerate la punctele a-f din articolul menționat.

Susținerile înseși ale reclamantei precum și probele dosarului dovedesc că măsura administrativă de deportare în U.R.S.S. a acesteia s-a dispus pentru o situație existentă înainte de perioada de referință a legii (6 martie 1945), la o dată anterioară acestui moment (mai exact în ianuarie 1945) și de către alte autorități decât cele ale căror decizii sunt considerate de Legea nr. 221/2009 a fi generatoare de despăgubiri (respectiv fota miliție sau fosta securitate a statului comunist). În concret, deportarea reclamantei s-a dispus pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană (iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist așa cum cere art. 3 al Legii nr. 221/2009), la data de 16 ianuarie 1945, respectiv, în perioada în care România se afla sub ocupație sovietică și în care nu se semnase încă un armistițiu între statul român și armata de ocupație a statului care se substituise decidenților politici autohtoni.

Această măsură s-a instituit prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați, - inclusiv reclamanta -, fapt ce rezultă din înscrisul de la fila 8 dosar de fond, situație față de care acesteia nu i se pot aplica dispozițiile legii speciale de reparație. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.C. A., arătând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, întrucât chiar dacă măsura aplicată a fost luată anterior perioadei de referință a acestei legi, efectele ei s-au răsfrânt pe un interval îndelungat de timp, la care legea de reparație face referire expresă.

Reclamanta a mai arătat că dispozițiile Legii nr. 221/2009 se interpretează prin raportare la celelalte acte normative de reparație, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 214/1999, rezultând că au dreptul la despăgubiri morale și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite prizonieri. De asemenea, reclamanta a mai arătat că în urma deportării a suferit grave prejudicii, a fost afectată psihic pentru tot restul vieții, ani de zile a fost hărțuită de autoritățile comuniste pentru simplul fapt că era de etnie germană, fiind împiedicată să evolueze social și profesional și fiindu-i afectate drepturi fundamentale.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor argumente: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. l 18/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat. Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizia a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond. Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și beneficiat.

Actul de mobilizare anterior menționat, precum și decizia din 16 ianuarie 1945 invocată de reclamantă în acțiunea introdusă de instanță exced însă cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.C.A. împotriva deciziei nr. 450 din 23 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2011.