ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7476/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7476/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 838 din 13 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin, s

ecția civilă,

a admis în parte acțiunea reclamantei B.C.A.

și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i

plătească suma de 40.000 euro în echivalent în lei reprezentând despăgubiri

pentru daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta B.C.A. a

solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative a

deportării la muncă silnică în U.R.S.S. luată împotriva sa și obligarea

pârâtului la plata sumei de 650.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru

daunele morale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a fost deportată, în data de 16 ianuarie 1945, la muncă silnică, în U.R.S.S.,

timp de 3 ani și jumătate, unde a trăit și muncit în condiții foarte grele,

fiind supusă unor tratamente inumane. Deportații lucrau în mină câte 12 ore pe

zi, în condiții de securitate aproape inexistente și trăiau în barăci de lemn,

neîncălzite, mâncarea era puțină și consta de multe ori din coji de cartofi sau

alte resturi alimentare, reclamanta fiind afectată atât fizic cât și psihic.

Față de această motivare, cât și de

probatoriile administrate în cauză, prima instanță a constatat că reclamanta

beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) Legea nr. 221/2009,

întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009,

prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Această interpretare rezultă logic din

prevederile legii care fac referire la aceste persoane, față de care se va ține

seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990,

republicată cu modificările și completările ulterioare, și ale O.U.G. nr. 214/1999

care la art. 2 alin. (1) „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop: lit. e):" înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de aparență politică, de avere ori de origine socială",

ordonanța de urgență în care se constată totodată, la art. 3 lit. e)

„deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".

De asemenea, instanța de fond a mai

constatat că dispozițiile legale anterior evocate sunt incidente și în situația

în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât

starea de deportat a existat mult după această dată.

Referitor la prejudiciul moral,

tribunalul a constatat că reclamanta făcut dovada condițiilor extrem de grele

în care a muncit și a trăit în U.R.S.S. și a faptului că a fost afectată atât

fizic, cât și psihic în perioada deportării, iar legea specială de reparație

acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și

dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor,

nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor. În lipsa unor astfel

de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut

înainte de deportare și după revenirea din U.R.S.S., condițiile în care au fost

nevoiți să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au

putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post

similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectați

fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând

veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportați,

eventualele restricții la învățătură sau la un loc de muncă conform pregătirii

(mai bine plătit sau mai ușor), instanța poate totuși institui o prezumție

simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în suferințele

psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele

în care au trăit antecesorii în U.R.S.S. ( fapt de notorietate și care nu mai

trebuie să fie dovedit ), prezumție însă care determină concluzia existenței

unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau

decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.

Față de prejudiciile morale suferite

de reclamantă, instanța de fond a apreciat că suma de 40.000 euro, reprezintă o

echitabilă despăgubire.

În cauză a formulat întâmpinare

pârâtul Statul Român, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată

întrucât, reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii instituite prin D-L nr.

118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de

reclamantă este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real

suferit și este nelegală, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Împotriva

sentinței au declarat apel atât reclamanta B.C.

A. cât si pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

solicitând

fiecare schimbarea hotărârii atacate, reclamanta în sensul admiterii în

totalitate a acțiunii sale pentru suma de 650.000 euro, iar pârâtul, în sensul

respingerii în totalitate a acțiunii.

Reclamanta și-a motivat susținerile

prin aceea că suma acordată de instanță cu titlu de despăgubiri este

neîndestulătoare având în vedere faptul că nu a avut nicio atitudine ostilă

autorităților vremii, singura sa vină fiind aceea că s-a născut într-o familie

de etnie germană.

Totodată, umilințele psihice și

fizice, privațiunile de cele mai elementare lucruri pentru subzistență ca și

evoluția sa ulterioară anevoioasă în plan personal și profesional, ar fi

trebuit să conducă instanța la acordarea în întregime a despăgubirilor

solicitate, ca fiind singura reparație în măsură să compenseze daunele

suferite.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și-a argumentat apelul prin faptul că deportarea

reclamantei în U.R.S.S. în perioada 16 ianuarie 1945 - iulie 1948 este o măsură

administrativă și nu o condamnare cu caracter politic, motiv pentru care,

potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta nu este

îndreptățită la acordarea niciunei despăgubiri.

Totodată, pârâtul a apreciat că suma

de 40.000 euro este pentru reclamantă un izvor de îmbogățire fără just temei și

este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.

Prin decizia

civilă nr. 450 din 23 noiembrie 2010, Curtea de Apel

Timișoara

a admis apelul pârâtului, a schimbat

în tot hotărârea atacată și a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei,

reținând că situația premisă pe baza căreia reclamanta și-a întemeiat acțiunea

în pretenții împotriva pârâtului statul român este actul deportării sale în U.R.S.S.

în perioada 16 ianuarie 1945 - 5 iulie 1948, în virtutea faptului că aparținea

unei familii de etnie germană, perioadă care, fiind situată în afara cadrului

stabilit prin legea specială de reparație, face imposibilă acordarea de

despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Instanța de apel a mai reținut că,

pentru ca măsura să atragă acordarea în cauză a despăgubirilor pentru daune

morale, trebuie în mod obligatoriu să fi avut caracter politic în sensul

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, adică să fi fost aplicată fie de

fosta miliție, fie de fosta securitate română - instituite cu atribuții în

acest sens de regimul politic comunist instaurat cu data de 6 martie 1945 - iar

faptele pentru care s-a aplicat măsura să figureze în conținutul actelor

normative (toate adoptate după anul 1950), enumerate la punctele a-f din

articolul menționat.

Susținerile înseși ale reclamantei

precum și probele dosarului dovedesc că măsura administrativă de deportare în U.R.S.S.

a acesteia s-a dispus pentru o situație existentă înainte de perioada de

referință a legii (6 martie 1945), la o dată anterioară acestui moment (mai

exact în ianuarie 1945) și de către alte autorități decât cele ale căror

decizii sunt considerate de Legea nr. 221/2009 a fi generatoare de despăgubiri

(respectiv fota miliție sau fosta securitate a statului comunist).

În concret, deportarea reclamantei s-a

dispus pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană (iar

nu pentru fapte de contestare a regimului comunist așa cum cere art. 3 al Legii

nr. 221/2009), la data de 16 ianuarie 1945, respectiv, în perioada în care

România se afla sub ocupație sovietică și în care nu se semnase încă un

armistițiu între statul român și armata de ocupație a statului care se

substituise decidenților politici autohtoni.

Această măsură s-a instituit prin

dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse,

sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați, -

inclusiv reclamanta -, fapt ce rezultă din înscrisul de la fila 8 dosar de

fond, situație față de care acesteia nu i se pot aplica dispozițiile legii

speciale de reparație.

Împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta B.C.

A.,

arătând

că în mod greșit instanța de apel a apreciat că în speță nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 221/2009, întrucât chiar dacă măsura aplicată a fost

luată anterior perioadei de referință a acestei legi, efectele ei s-au răsfrânt

pe un interval îndelungat de timp, la care legea de reparație face referire

expresă.

Reclamanta a mai arătat că

dispozițiile Legii nr. 221/2009 se interpretează prin raportare la celelalte

acte normative de reparație, respectiv, Decretul-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 214/1999,

rezultând că au dreptul la despăgubiri morale și persoanele care au fost

deportate în străinătate ori constituite prizonieri.

De asemenea, reclamanta a mai arătat

că în urma deportării a suferit grave prejudicii, a fost afectată psihic pentru

tot restul vieții, ani de zile a fost hărțuită de autoritățile comuniste pentru

simplul fapt că era

de

etnie

germană,

fiind

împiedicată

să

evolueze

social

și

profesional

și fiindu-i afectate drepturi fundamentale.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, în considerarea următoarelor

argumente:

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit

condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Acest act

normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. l 18/1990 și O.U.G. nr. 214/1999

a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și

completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele

însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea

daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a

căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009,

a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența

acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în

vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă

aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar,

astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de

îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la

celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura

deportării în U.R.S.S. suferită de reclamantă i-a creat acesteia prejudicii ale

căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a

trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert

justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu

condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se

fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantei nu

se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe

aspecte.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie

1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform

susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres

prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la

care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea

etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în

masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană

capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a

caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea

război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci

a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte

speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Reclamanta a fost deportată pentru

simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru

fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3

al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizia a fostei

miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum

condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost instituită prin

dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse,

sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați,

astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond.

Ordinul nr. 1761 din 16 decembrie 1944

de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură

abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2)

lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în

calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare

calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care

reclamanta a și beneficiat.

Actul de mobilizare anterior

menționat, precum și decizia din 16 ianuarie 1945 invocată de reclamantă în

acțiunea introdusă de instanță exced însă cadrului procesual și condițiilor

reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o

nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală

inadecvată.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta B.C.A. împotriva deciziei nr. 450 din 23 noiembrie 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 octombrie 2011.