ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4593/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, reclamanții S.E.G. și S.S., au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic și obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că părinții lor au fost deportați în U.R.S.S., la muncă silnică. În drept, invocă dispozițiile Legii nr. 211/2009. Prin sentința civilă nr. 1062 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte echivalentul în lei la data efectuării plății a sumei de 10.000 euro.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că părinții reclamanților au fost deportați la muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5ani. Condițiile de muncă erau extrem de grele, în mină sau afară, în zăpada de 2 metrii. Condițiile de trai erau, de asemenea, foarte grele, fiind nevoiți să doarmă în barăci de lemn și să mănânce coji de cartofi și alte resturi alimentare. Cu privire la reclamați, instanța de fond a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonier.

Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și completările ulterioare și ale O.U.G. nr. 214/1999, care la art. 2 alin. (1). De asemenea, instanța de fond a constatat că în situația în care deportarea a avut loc înainte de data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și art. 5 lit. a) Teza II-a, din Legea 221/2009. Cu privire la prejudiciul moral, prima instanță a arătat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați, condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În lipsa unor astfel de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare și după revenirea din U.R.S.S., condițiile în care au fost nevoiți să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectați fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportați, eventualele restricții la învățătură sau la un loc de muncă conform pregătirii (mai bine plătit sau mai ușor), instanța poate totuși institui o prezumție simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în U.R.S.S.

(fapt de notorietate și care nu mai trebuie să fie dovedit), prezumție însă care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau decât cel suferit de persoanele care au fost deportate. În cauză, reclamanții au făcut dovada prin declarația martorului audiat a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecința degradării stării fizice și psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului. Astfel, viața reclamanților a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul, ca și restul cetățenilor.

Față de prejudiciile morale suferite de reclamanți, instanța a apreciat că suma de 10.000 euro, pentru fiecare reclamant, în parte reprezintă o echitabilă despăgubire. Împotriva acestei sentințe, reclamanții S.E.G. și S.S. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 965 din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți; a admis apelul declarat de pârât și rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin. Pentru a decide astfel, instanța de apel a examinat apelurile în condițiile prev. de art. 287 și urm. C. proc.

civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 și prin prisma deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate cu privire la Legea nr. 221/2009. Sub aspectul cuantumului sumei solicitat de către apelanții reclamanți, acesta este neîntemeiat deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii reclamantei.

Referitor la apelul declarat de către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință, lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Față de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanții ar fi fost proprietarii unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of.

este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordini constituționale nu mai poate produce efecte juridice. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții S.E.G. și S.S., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că au invocat și menționat în acțiunea introductivă, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului.

Chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009, consideră recurenții că principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, respectiv Legea nr. 221/2009, subzistă, în sensul că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecata a pronunțat o hotărâre, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile reclamanților.

Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in temeiul art. 5 alin. l lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului retroactivității. Concluzionează astfel recurenții, că dacă nu le-ar mai fi acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, s-ar încalcă principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din C.E.D.O. Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne ale statului membru.

Mai mult, în lipsa unei reglementari coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcare în dreptul intern, judecătorul are obligația să facă aplicațiunea dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă ea însăși a dreptului intern, conform dispozițiilor art. 20 din Constituția României. Datorita faptului că, până în prezent, aceste încălcări ale drepturilor reclamanților nu au fost reparate in niciun mod, aceștia le consideră a fi încălcări cu caracter continuu și neîntrerupt, astfel încât ele intră sub incidența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, adoptată de România în anul 1994. Consideră reclamanții că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Privarea de libertate de mișcare a părinților reclamanților a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de noi.

Lipsirea de libertate de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a părinților reclamanților, ca persoane deportate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-le afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit. Recursul este nefondat în sensul considerentelor ce succed: Nu pot fi primite criticile vizând constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva părinților reclaman ț ilor, deportați la muncă forțată în fosta U . R . S . S . și acordarea de despăgubiri morale pentru suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă. Măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945 (în speță, autorii reclamanților au fost deportați la data de 16 ianuarie 1945), exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamanților, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Nici criticile reclamanților ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate, ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. Față de considerentele reținute, recursul va fi respins în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.E.G. și S.S. împotriva deciziei nr. 965 din data de 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.