ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4593/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4593/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș-Severin, reclamanții S.E.G. și S.S., au chemat în judecată

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să

constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic

și obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro reprezentând despăgubiri

pentru daunele morale.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au arătat că părinții lor au fost deportați în U.R.S.S., la muncă

silnică.

În drept, invocă

dispozițiile Legii nr. 211/2009.

Prin sentința civilă nr.

1062 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte echivalentul în lei la

data efectuării plății a sumei de 10.000 euro.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că părinții reclamanților au fost deportați la

muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5ani. Condițiile de muncă erau extrem de

grele, în mină sau afară, în zăpada de 2 metrii. Condițiile de trai erau, de

asemenea, foarte grele, fiind nevoiți să doarmă în barăci de lemn și să mănânce

coji de cartofi și alte resturi alimentare.

Cu privire la

reclamați, instanța de fond a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art.

4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme

trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a

II a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri

și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în

prizonier.

Această interpretare

rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față

de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în

baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și completările ulterioare

și ale O.U.G. nr. 214/1999, care la art. 2 alin. (1).

De asemenea, instanța

de fond a constatat că în situația în care deportarea a avut loc înainte de

data de 06 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această

dată, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și art. 5 lit. a) Teza II-a,

din Legea 221/2009.

Cu privire la

prejudiciul moral, prima instanță a arătat că Legea nr. 221/2009 acordă

despăgubiri urmașilor celor deportați, condiționat de invocarea și dovedirea

unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind

suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În lipsa unor astfel

de dovezi (martori), înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut

înainte de deportare și după revenirea din U.R.S.S., condițiile în care au fost

nevoiți să trăiască după revenire, dacă li s-a confiscat sau nu averea, dacă au

putut să se reintegreze în societate, dacă au putut să se angajeze pe un post

similar cu acela avut înainte de deportare, modul în care au fost afectați

fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând

veniturile acestora cu o parte din sumele îngrijirii celor deportați,

eventualele restricții la învățătură sau la un loc de muncă conform pregătirii

(mai bine plătit sau mai ușor), instanța poate totuși institui o prezumție

simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constând în suferințele

psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele

în care au trăit antecesorii în U.R.S.S. (fapt de notorietate și care nu mai

trebuie să fie dovedit), prezumție însă care determină concluzia existenței

unui prejudiciu moral mai mic decât cel care ar fi rezultat din alte probe sau

decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.

În cauză, reclamanții

au făcut dovada prin declarația martorului audiat a faptului că a fost afectat

direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecința degradării

stării fizice și psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra

reclamantului.

Astfel, viața

reclamanților a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu

privațiuni mai multe și mai modestă față de cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi

putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul, ca și restul

cetățenilor.

Față de

prejudiciile morale suferite de reclamanți, instanța a apreciat că suma de

10.000 euro, pentru fiecare reclamant, în parte reprezintă o echitabilă

despăgubire.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanții S.E.G. și S.S. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 965

din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamanți; a admis apelul declarat de pârât și rejudecând, a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă

introdusă de către reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a examinat apelurile în condițiile prev. de art. 287

și urm. C. proc. civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 și prin prisma

deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea excepțiilor de

neconstituționalitate cu privire la Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul

cuantumului sumei solicitat de către apelanții reclamanți, acesta este

neîntemeiat deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale a dispărut

în totalitate temeiul juridic al acțiunii reclamantei.

Referitor la apelul

declarat de către pârât, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte,

excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în

concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință, lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Față de

soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la

data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de

judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale, reclamanții

ar fi fost proprietarii unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran

al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea,

în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are

în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of. este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

declarat în afara ordini constituționale nu mai poate produce efecte juridice.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții S.E.G. și S.S., solicitând schimbarea

în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost

formulată.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că au invocat și menționat în acțiunea

introductivă, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Drepturilor Omului.

Chiar după

pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr.

1358/2010, prin care a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2009,

consideră recurenții că principiile de drept și prevederile legale care au stat

la baza emiterii acestui act normativ, respectiv Legea nr. 221/2009, subzistă, în

sensul că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecata a pronunțat o hotărâre, deși au depus cereri în același timp și au

urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile reclamanților.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in

temeiul art. 5 alin. l lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului,

în sensul aplicării principiului retroactivității. Concluzionează astfel

recurenții, că dacă nu le-ar mai fi acordate despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009,

s-ar încalcă principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce

ar contraveni art. 14 din C.E.D.O.

Potrivit reglementărilor

Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au

aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne ale statului membru.

Mai mult, în lipsa

unei reglementari coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din

astfel de încălcare în dreptul intern, judecătorul are obligația să facă aplicațiunea

dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă ea însăși a dreptului intern,

conform dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

Datorita faptului că,

până în prezent, aceste încălcări ale drepturilor reclamanților nu au fost

reparate in niciun mod, aceștia le consideră a fi încălcări cu caracter

continuu și neîntrerupt, astfel încât ele intră sub incidența dispozițiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului, adoptată de România în anul 1994.

Consideră reclamanții

că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între

persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un

tratament juridic diferit.

Privarea de libertate

de mișcare a părinților reclamanților a condus la crearea unui prejudiciu

nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce

au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la

libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate

pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei

care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care

se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii,

apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală

încercată de noi.

Lipsirea de libertate

de mișcare a avut repercusiuni și în planul vieții private și profesionale a

părinților reclamanților, ca persoane deportate din motive politice, inclusiv

după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-le afectate datorită condițiilor

istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de

venit.

Recursul este

nefondat în sensul considerentelor ce succed:

Nu pot fi primite criticile vizând

constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva

părinților reclaman

ț

ilor,

deportați la muncă forțată în fosta U

.

R

.

S

.

S

.

și acordarea de despăgubiri morale pentru

suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă.

Măsura deportării în

U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată și pusă în practică la sfârșitul

anului 1944 și începutul anului 1945 (în speță, autorii reclamanților au fost

deportați la data de 16 ianuarie 1945), exclusiv de către autoritățile

sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate comunistă (la

acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând Poliția

și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la

identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul

apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și

vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în

U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice,

acest proces finalizându-se în februarie 1945.

În speță,

nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române.

Având în

vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este

îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși

titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

În

această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege

nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată,

stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce

însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință,

dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii

reclamanților, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate

prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Nici criticile

reclamanților ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și

a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate, ca

nefondate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Față de

considerentele reținute, recursul va fi respins în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.E.G. și S.S. împotriva deciziei nr.

965 din data de 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.