ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4408/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin,

la data de 23 martie 2010 reclamanții M.D.C., H.D. și

H.M.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței acordarea sumei de 1.500.000 euro reprezentând

daune morale ca urmare a deportării în U.R.S.S. a autorilor lor H.A., H.I. și H.F.

În drept, au invocat dispozițiile art. 5, alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 211/2009.

Prin sentința civilă nr. 834 din 13 mai 2010

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea, a

obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în RON, la

data efectuării plății, a sumei de 5.000 euro.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut că:

Reclamanții sunt nepoții lui H.A. Acesta a fost deportat

la muncă silnică în U.R.S.S., începând din ianuarie 1945. Aici a trăit și muncit

în condiții foarte grele, supus unor tratamente inumane. Reclamanți beneficiază

de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 întrucât interpretarea

acestei norme trebuie făcută în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a), Teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri

și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Împotriva sentinței civile nr. 834 din 13 mai 2010 pronunțată

de Tribunalul Caraș-Severin au declarat apel reclamanții și pârâtul.

Reclamanții M.D.C., H.D., H.M.M. au solicitat admiterea

apelului, modificarea în parte a sentinței apelate și admiterea în întregime a acțiunii

civile, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat schimbarea sentinței civile

iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

În motivarea apelului pârâtul a arătat că acordarea sumei

de 5.000 de euro pentru fiecare reclamant în parte cu titlu de daune morale, este

nelegală, deoarece ar constitui un izvor de îmbogățire fără just temei.

S-a mai reținut că apelanții nu au fost beneficiarii unor

hotărâri de condamnare și nu au dreptul la despăgubiri.

Prin decizia nr. 941 din 9 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă,

a respins apelul reclamanților

și a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că

prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca

fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință

juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul

soluționării prezentului apel.

Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași

Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic

a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această

dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de

legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute

în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări

paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul

de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare

la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce

la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei

norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în

cauza Beyeler contra Italiei).

Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul

în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care

să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată,

ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Față de această motivare și mai ales de soluția Curții

Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel va constata că, în speță, la

data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială

în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior Deciziei

Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea

că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece

pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică

specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal

al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul

recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât

și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport

juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări

speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică

specială cu normele de drept comun.

De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile

art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv

acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins

în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter

special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării

sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință

interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic

al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În critici se arată că:

- nu a fost respectat principiul egalității în drepturi,

fiind încălcată sfera de protecție conferită de prevederile art. 1 din Protocolul

12 - exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio

discriminare;

- nerespectarea principiului neretroactivității legii

și normelor legale în materie;

- nerespectarea dreptului la un proces echitabil; prin

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost creată speranța dobândirii unui

bun dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura

administrativă - în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție;

- nerespectarea dreptului la un proces echitabil astfel

cum este reglementat prin art. 6 din Convenție;

- nerespectarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție

- noțiunea de bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

privește bunurile actuale cu valoare patrimonială cât și în situații precis delimitate

creanțe determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire

la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor

de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat.

Situația autorului reclamanților nu intră în domeniul

de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință la care se raportează Legea nr.

221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura

deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută

de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu

a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum

se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației

civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu

Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția

guvernului fostei U.R.S.S.

Autorii recurenților au fost deportați pentru simplul

motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist,

condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile

și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autoritățile sovietice

de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această

lege, prin însuși titlul ei

vizează doar

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deși etnicilor germani

deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

republicat.

Astfel, din perspectiva celor expuse, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanții M.D.C., H.D. și H.M.M. împotriva deciziei civile

nr. 941 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.