ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4408/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, la data de 23 martie 2010 reclamanții M.D.C., H.D. și H.M.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței acordarea sumei de 1.500.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a deportării în U.R.S.S. a autorilor lor H.A., H.I. și H.F. În drept, au invocat dispozițiile art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009. Prin sentința civilă nr. 834 din 13 mai 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în RON, la data efectuării plății, a sumei de 5.000 euro.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reținut că: Reclamanții sunt nepoții lui H.A. Acesta a fost deportat la muncă silnică în U.R.S.S., începând din ianuarie 1945. Aici a trăit și muncit în condiții foarte grele, supus unor tratamente inumane. Reclamanți beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), Teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Împotriva sentinței civile nr. 834 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin au declarat apel reclamanții și pârâtul.

Reclamanții M.D.C., H.D., H.M.M. au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate și admiterea în întregime a acțiunii civile, cu cheltuieli de judecată. Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat schimbarea sentinței civile iar pe fond respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În motivarea apelului pârâtul a arătat că acordarea sumei de 5.000 de euro pentru fiecare reclamant în parte cu titlu de daune morale, este nelegală, deoarece ar constitui un izvor de îmbogățire fără just temei. S-a mai reținut că apelanții nu au fost beneficiarii unor hotărâri de condamnare și nu au dreptul la despăgubiri.

Prin decizia nr. 941 din 9 iunie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamanților și a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Față de această motivare și mai ales de soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel va constata că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că anterior Deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici se arată că: - nu a fost respectat principiul egalității în drepturi, fiind încălcată sfera de protecție conferită de prevederile art. 1 din Protocolul 12 - exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare; - nerespectarea principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie; - nerespectarea dreptului la un proces echitabil; prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost creată speranța dobândirii unui bun dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă - în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție; - nerespectarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat prin art. 6 din Convenție; - nerespectarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție - noțiunea de bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privește bunurile actuale cu valoare patrimonială cât și în situații precis delimitate creanțe determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Situația autorului reclamanților nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S.

nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S. Autorii recurenților au fost deportați pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat. Astfel, din perspectiva celor expuse, recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții M.D.C., H.D. și H.M.M. împotriva deciziei civile nr. 941 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.