ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 755/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 31 mai 2010, U.N. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, pentru daunele suferite de bunicii reclamantului deportați în Siberia. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 1527 din 23 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată de U.N. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 2.500 euro la data efectuării plății.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că reclamantul este nepotul lui U.F., care a fost deportat la muncă silnică în U.R.S.S., timp de 5 ani, unde a trăit și muncit în condiții foarte grele, fiind supus unor tratamente inumane. Cu privire la reclamant, instanța a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a II a din lege, dispoziții conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. S-a reținut că această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la respectivele persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare și ale O.U.G.

nr. 214/1999, care la art. 2 alin. (1) lit. e) și la art. 3 lit. e) face referire la înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență politică, de avere ori de origine socială, precum și la deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice. De asemenea, instanța a constatat că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) și art. 5 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 și în situația în care deportarea a avut loc înainte de data de 6 martie 1945, întrucât starea de deportat a existat mult după această dată. Cu privire la prejudiciul moral, instanța a constatat că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nefiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În cauză, reclamantul a făcut dovada, prin declarația martorului audiat în cauză, a faptului că a fost afectat direct de faptul deportării antecesorului ce a avut consecința degradării stării fizice și psihice a celui deportat, stare ce s-a repercutat asupra reclamantului. Astfel, viața reclamantului a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putut beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul cetățenilor. Față de prejudiciile morale suferite de reclamant, instanța a apreciat că suma de 2.500 euro reprezintă o echitabilă despăgubire. Prin decizia nr. 73 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

A admis apelul pârâtului împotriva hotărârii tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul U.N. S-a reținut de către instanța de apel că deși bunicul reclamantului a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români, a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. În rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Aceste considerente curtea de apel le-a făcut prin raportare la Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944, art. 3, art. 18 și anexa la art. 18. Prin urmare, curtea a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancțiunile cu caracter politic, iar bunicul reclamantului nu se încadrează în cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost deportat în U.R.S.S.

anterior datei de 6 martie 1945. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., instanța a respins apelul declarat de reclamantul U.N. și a admis apelul pârâtului împotriva sentinței pronunțată de tribunal, pe care a schimbat-o în sensul că a respins în întregime acțiunea civilă, ca neîntemeiată, fără a mai analiza argumentele vizând efectele deciziei nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, față de argumentele ce stau la baza soluției pronunțate. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârilor fondului și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

A arătat că în motivarea deciziei atacate s-a reținut că nu mai există temei juridic de acordare a despăgubirilor. A precizat însă că deși este adevărat că s-a constatat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional, judecata cauzei trebuia suspendată până când Parlamentul va adopta noua reglementare căci actul normativ, prin golul legislativ, este parțial ineficace temporar. Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc.

civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., succintele critici formulate de acesta nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel. Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre.

Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul făcând referire la neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Or, considerentele deciziei pronunțată în apel, care au condus la soluția adoptată, nu s-au raportat la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010. Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul U. (U.) N. împotriva deciziei nr. 73 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.