ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4755/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș - Severin, sub nr. 1124/115/2010, reclamantul S.M.l. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței să constate că asupra tatălui, S.M. s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic, care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 și să-l oblige pe pârât la plata sumei de 500.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că tatăl său au fost deportat în URSS în perioada 1 ianuarie 1946 - 6 decembrie 1949. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 747 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.M.I. împotriva pârâtului Statului Român prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință: A obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 20.000 EURO, la data efectuării plății. A obligat pârâtul să plătească reclamantului 100 lei cheltuieli de judecată. Din analiza probatoriului administrat, instanța ade fond a reținut următoarele: Tatăl reclamanților, S.M., de etnie germană, a fost deportat în URSS, în perioada 1 ianuarie 1946-06 decembrie 1949 unde a muncit în condiții extrem de grele.

Cu privire la persoanele deportate în URSS și la succesorii acestora, instanța de fond a constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și completările ulterioare, și ale O.U.G.

nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: lit. e):" înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparență politică, de avere ori de origine socială", ordonanța de urgență în care se constată totodată, la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice". Cu privire la reclamant, născut după deportarea tatălui său în URSS, instanța de fond a reținut că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de faptul deportării antecesorilor, nemaifiind suficientă invocarea doar a calității de succesor.

În lipsa unor astfel de dovezi (martori, înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut înainte de deportare și după revenirea din Bărăgan, condițiile în care au fost nevoiți să trăiască după revenire, modul în care au fost afectați fizic și psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând veniturile acestora cu o parte din sumele necesare îngrijirii celor deportați, eventualele restricții la învățătură sau un loc de muncă conform pregătirii mai bine plătit sau mai ușor) instanța poate totuși institui o prezumție simplă referitoare la existența unui prejudiciu moral constatând în suferințele psihice ale succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele în care au trăit antecesorii în URSS (fapt de notorietate și care nu este nevoie să fie dovedit), prezumție însă care determină concluzia existenței unui prejudiciu moral mai mic decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.

Împotriva sentinței civile nr. 747/ PI din 29 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 1124/115/2010 au declarat apel reclamantul S.M.I. și pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin. În motivarea apelului reclamantul a formulat critici referitoare la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri, mai mic decât suma de 500.000 euro solicitată prin acțiune. Pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și respingerea acțiunii reclamantului, fie ca inadmisibilă, fier ca nefondată, susținând că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic și că prejudiciul invocat, și reținut de către prima instanță a fost remediat prin aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, ceea ce exclude o nouă reparație în acest sens, nefiind justificată suma de 20.000 euro, acordată prin admiterea în parte a acțiunii reclamantului. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 971din 16 iunie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, împotriva sentinței civile nr. 747 din 29 aprilie 2010 a Tribunalul Caraș-Severin și, rejudecând, a schimbat tot hotărârea în sensul că a respins acțiunea civilă reclamantului.

A respins apelul declarat de reclamantul S.M.I., împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a statuat că apelul reclamantului este neîntemeiat deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu mai există temeiul juridic al acțiunii. Referitor la apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că deși, sub anumite aspecte, motivele invocate exced cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acestea este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei). Aceeași Curte Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O. Având în vedere considerentele reținute de Curtea Constituțională la pronunțarea deciziei nr. l358/2010, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic al acțiunii reclamantului.

Instanța de apel a reținut că nu poate subzista nici susținerea că anterior Deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceia, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanța de apel a dispus în sensul celor arătate, Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel reclamantul a declarat recurs prin care a reiterat situația de fapt invocată și a arătat că se impune repararea prejudiciului moral suferit prin acordarea unei indemnizații cu caracter compensatoriu în sumă de 500.000 euro. Recurentul-reclamant a susținut că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică din mai multe motive.

În ceea ce privește modificările legislative survenite ca urmare a declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel nu a respectat prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În această situație instanțele de judecată sunt obligate să facă aplicarea reglementărilor internaționale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României.

În consecință, Curtea trebuia să analizeze consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor sale din perspectiva art. 6 al Convenției Europene A Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional din Convenție, a art. 14 al Convenției care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în baza Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic nu poate fi diferit.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de procedura de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a încălcat și principiul tempus regit actum.

A arătat că se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva rară a afecta în principiu garantarea art. 6 al Convenției Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția. De la data publicării în M. Of. al României deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Pe cale de consecință, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce disp.art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Pentru argumentele menționate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstitutionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, în motivarea acestei decizii s-a reținut că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

In cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă - întrucât rezultă din controlul de constituționalitate - și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit art. 330 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în aplicarea Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat că soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii. Pe de altă parte, situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Tatăl reclamantului a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei URSS, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantului nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație. Având în vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.M.I. împotriva Deciziei civile nr. 971 din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.