ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4755/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4755/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș - Severin, sub nr. 1124/115/2010,

reclamantul S.M.l. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând instanței să constate că

asupra tatălui, S.M. s-a luat o măsură administrativă cu caracter politic, care

se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 și să-l oblige pe pârât la

plata sumei de 500.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale

suferite.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că tatăl său au fost deportat în URSS în perioada 1

ianuarie 1946 - 6 decembrie 1949.

În drept,

reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 747 din 29 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamantul S.M.I. împotriva pârâtului Statului Român prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință:

A obligat

pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei de 20.000 EURO,

la data efectuării plății.

A

obligat pârâtul să plătească reclamantului 100 lei cheltuieli de judecată.

Din analiza

probatoriului administrat, instanța ade fond a reținut următoarele:

Tatăl

reclamanților, S.M., de etnie germană, a fost deportat în URSS, în perioada 1

ianuarie 1946-06 decembrie 1949 unde a muncit în condiții extrem de grele.

Cu privire la

persoanele deportate în URSS și la succesorii acestora, instanța de fond a

constatat că beneficiază de despăgubiri în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

întrucât interpretarea acestei norme trebuie făcută și în coroborare cu

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza a II-a din Legea nr. 221/2009,

prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Această

interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste

persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri

reparatorii în baza Legii nr. 118/1990, republicată cu modificările și

completările ulterioare, și ale O.U.G. nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1)

„constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au

avut drept scop: lit. e):" înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive

de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de aparență

politică, de avere ori de origine socială", ordonanța de urgență în care

se constată totodată, la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate, după 23

august 1944, din motive politice".

Cu privire la

reclamant, născut după deportarea tatălui său în URSS, instanța de fond a

reținut că Legea nr. 221/2009 acordă despăgubiri urmașilor celor deportați

condiționat de invocarea și dovedirea unui prejudiciu moral determinat de

faptul deportării antecesorilor, nemaifiind suficientă invocarea doar a calității

de

succesor.

În lipsa unor

astfel de dovezi (martori, înscrisuri, din care să rezulte nivelul de trai avut

înainte de deportare și după revenirea din Bărăgan, condițiile în care au fost

nevoiți să trăiască după revenire, modul în care au fost afectați fizic și

psihic cei deportați, îngreunând astfel viața succesorilor, limitând veniturile

acestora cu o parte din sumele necesare îngrijirii celor deportați, eventualele

restricții la învățătură sau un loc de muncă conform pregătirii mai bine plătit

sau mai ușor) instanța poate totuși institui o prezumție simplă referitoare la

existența unui prejudiciu moral constatând în suferințele psihice ale

succesorilor, suferințe determinate de condițiile extrem de grele în care au

trăit antecesorii în URSS (fapt de notorietate și care nu este nevoie să fie

dovedit), prezumție însă care determină concluzia existenței unui prejudiciu

moral mai mic decât cel suferit de persoanele care au fost deportate.

Împotriva sentinței

civile nr. 747/ PI din 29 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

în Dosar nr. 1124/115/2010 au declarat apel reclamantul S.M.I. și pârâtul

Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin.

În motivarea

apelului reclamantul a formulat critici referitoare la cuantumul sumei acordate

cu titlu de despăgubiri, mai mic decât suma de 500.000 euro solicitată prin

acțiune.

Pârâtul

Statul Român prin M.F.P. București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, a

solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și

respingerea acțiunii reclamantului, fie ca inadmisibilă, fier ca nefondată,

susținând că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele

condamnate politic și că prejudiciul invocat, și reținut de către prima

instanță a fost remediat prin aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, ceea ce

exclude o nouă reparație în acest sens, nefiind justificată suma de 20.000 euro,

acordată prin admiterea în parte a acțiunii reclamantului.

Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 971din 16 iunie 2011,

a admis apelul declarat

de pârâtul Statul Român prin M.F.P. București, împotriva sentinței civile nr. 747

din 29 aprilie 2010 a Tribunalul Caraș-Severin și, rejudecând, a schimbat tot

hotărârea în sensul că a respins acțiunea civilă reclamantului.

A respins

apelul declarat de reclamantul S.M.I., împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a statuat că apelul reclamantului este

neîntemeiat deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

nu mai există temeiul juridic al acțiunii.

Referitor la

apelul declarat de către pârât, instanța de apel a reținut că deși, sub anumite

aspecte, motivele invocate exced cadrului Legii nr. 221/2009, în linii

generale, acestea este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010.

Prin Decizia

civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De asemenea,

Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum

este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și

claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția

unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același

temei juridic.

Sunt încălcate

astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a C.E.D.O.

(hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).

Aceeași Curte

Constituțională a mai reținut că textul în analiză nu definește o reglementare

clară și adecvată sau proporțională care să nu dea naștere la interpretări și

aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la

constatări și violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.

Având în

vedere considerentele reținute de Curtea Constituțională la pronunțarea

deciziei nr. l358/2010, instanța de apel a constatat că, în speță, la data

soluționării apelului nu mai există temeiul juridic al acțiunii reclamantului.

Instanța de

apel a reținut că nu poate subzista nici susținerea că anterior Deciziei Curții

Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art.

1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că

prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii,

deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către

norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși

reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul

suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care

are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică

specială cu normele de drept comun.

De aceia, în

speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în

vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept

comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat

și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de

la dreptul comun.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest

temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate instanța de apel a dispus în

sensul celor arătate,

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel reclamantul a declarat recurs

prin care a reiterat situația de fapt

invocată și a arătat că se impune repararea prejudiciului moral suferit prin

acordarea unei indemnizații cu caracter compensatoriu în sumă de 500.000 euro.

Recurentul-reclamant

a susținut că decizia instanței de apel este nelegală și netemeinică din mai

multe motive.

În ceea

ce privește modificările legislative survenite ca urmare a declarării

neconstituționale a dispozițiilor art. 5, alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanța de apel nu a respectat prevederile Declarației Universale a

Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru

apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ratificată de

România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În această

situație instanțele de judecată sunt obligate să facă aplicarea reglementărilor

internaționale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția

României.

În consecință,

Curtea trebuia să analizeze consecințele deciziei Curții Constituționale asupra

drepturilor sale din perspectiva art. 6 al Convenției Europene A Drepturilor

Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al

Protocolului nr. 12 adițional din Convenție, a art. 14 al Convenției care

interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de

Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la

respectarea bunurilor.

Aplicarea

deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau

cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să

instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o

hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau

a unei cereri, formulată tot în baza Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu

aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție,

conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic nu poate fi diferit.

Tratamentul

juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu

care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată prin

pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și

finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de

operativitate a organelor judiciare, incidente legate de procedura de citare,

complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute

de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că instanța de apel a încălcat și principiul tempus regit actum.

A arătat că se

află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță

într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții

Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la

momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva rară a

afecta în principiu garantarea art. 6 al Convenției Europeană a Drepturilor

Omului, art. 14 al Convenției și art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către instanța națională, prima

chemată să aplice Convenția.

De la data

publicării în M. Of. al României deciziile

sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor. Pe cale de consecință, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște

după ce disp.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale.

Pentru

argumentele menționate, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului

și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii introductive.

Recursul este nefondat pentru

considerentele care succed.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de

această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă

declararea neconstitutionalitătii unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte

cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În

considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstitutionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

în motivarea acestei decizii s-a reținut că dreptul la acțiune pentru obținerea

reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta

vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale,

decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus

regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale.

În acest

sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

In

cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte

nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție.

S-a apreciat

că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane

(cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă - întrucât rezultă din controlul de constituționalitate - și rezonabilă,

păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul

urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de

despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a

textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor

deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce

privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte

a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că,

în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Potrivit art. 330

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs

în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării

deciziei în M. Of. al României.

Cum decizia în

interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of.,

Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat

anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în

vedere în soluționarea raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte

constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin

care instanța de control constituțional a admis excepția de

neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

La acea

dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească

definitivă.

Prin urmare,

în aplicarea Deciziei nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recursul în interesul legii, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamantul și-a întemeiat

pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru

soluționarea cauzei de față și în mod legal instanța de apel a constatat că

soluția care se impune în cauză este aceea de respingere a acțiunii.

Pe de altă

parte, situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii

nr. 221/2009.

Deportarea

etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă,

în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă

de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat

toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea

în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului

comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de

Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac

obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990

ori O.G. nr. 214/1999.

Tatăl

reclamantului a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de

contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr.

221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a

fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași

lege, ci prin dispoziția guvernului fostei URSS, sub a cărui autoritate au

prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare,

chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat

neconstituțional, pretențiile reclamantului nu s-ar fi încadrat în domeniul de

aplicare al legii speciale de reparație.

Având în

vedere temeiurile arătate, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul S.M.I. împotriva Deciziei civile nr. 971 din

16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2012.