ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3206/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 1932/115/04 mai 2010, reclamantul S.I. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză să

dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro

pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere că în perioada 11 mai 1944 -

15 iulie 1948, tatăl acestuia, S.Ș., a fost prizonier de război în U.R.S.S.

În motivarea

acțiunii, s-a arătat că, la data de 11 mai 1944, tatăl reclamantului, S.Ș.,

aflat pe frontul din Moldova, cu Regimentul 85 Infanterie, a fost luat

prizonier de către armata sovietică. A fost eliberat și s-a întors acasă în

data de 15 iulie 1948, conform certificatului din 12 martie 2010 eliberat de

Ministerul Apărării Naționale.

Prin Sentința civilă

nr. 1932 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantul S.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin și

a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 euro, echivalată

în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale și la plata sumei

de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, cu privire la calitatea de persoane

îndreptățite la despăgubiri în baza Legea nr. 221/2009, a urmașilor celor care

au fost deportați în Rusia, că aceste persoane beneficiază de despăgubiri în

baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestei

norme trebuie făcută și în coroborare cu prev. art. 5 alin. (1) lit. a) teza a

II-a din Legea nr. 221/2009, prevederi conform cărora au dreptul la despăgubiri

și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite din

prizonieri.

Această interpretare

rezultă logic din prevederile legii care fac referire la aceste persoane față

de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în

baza Legea nr. 118/1990, republicată, cu modificările și completările

ulterioare și ale O.U.G. nr. 214/1999 care la art. 2 alin. (1) prevede că

„constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au

avut drept scop

[

lit. e)

]

înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență politică, de avere ori de origine socială",

ordonanță de urgență din care se constată totodată la art. 3 lit. e)

„deportarea în străinătate, după 23 august 1944, din motive politice".

Prin Decizia nr.

681/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

respins apelul reclamantului și a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, fiind schimbată hotărârea atacată, în sensul

că a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S.I.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, pentru a putea accede la beneficiul

Legii nr. 221/2009, se cer a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiții.

Prima dintre ele

vizează existența unei condamnări penale sau măsuri administrative cu caracter

politic. Chiar dacă am aprecia că tatăl reclamantului a fost supus unei astfel

de măsuri administrative cu caracter politic, având ca obiect internarea

într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S., nu este îndeplinită cea

de-a doua condiție cumulativă inserată în textul art. 3 alin. (1) raportată la

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura nu a fost luată de

fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist

instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În realitate, tatăl

reclamantului a fost luat prizonier de către trupele sovietice, care se aflau

în stare de război cu România la momentul la care tatăl reclamantului a fost

luat captiv, respectiv la data de 11 mai 1944, țara noastră fiind considerată

la acea dată un stat ostil U.R.S.S.

Cu alte cuvinte,

măsura internării într-un lagăr de prizonieri de război din U.R.S.S a

cetățenilor români, soldați în armata română, a fost luată și pusă în practică

exclusiv de către autoritățile sovietice și nu de către fosta miliție ori

securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul

României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), autoritățile române

neavând nicio contribuție la această situație.

Chiar și ulterior

datei de 23 august 1945, când România a întors armele împotriva Germaniei, nu

se poate reține o poziție de aliați în raport de U.R.S.S. În realitate, trupele

de ocupație sovietice se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind

considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu,

guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945

având atribuții limitate.

Armistițiul semnat cu

România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul și

Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate

facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție,

fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile

mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român, indiferent că

erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O Comisie Aliată de

Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a

prezentelor termene, sub comanda înaltului Comandament Sovietic."

În anexa la art. 18,

era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini

toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite", și că această

comisie își va avea sediul.

Prin urmare, Curtea

de Apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile

și persecuțiile suferite de prizonierii români de război anterior datei de 6

martie 1945, ca urmare a capturării lor de către armata U.R.S.S., indiferent că

prizonierilor de război din U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Legea

nr. 44/1994.

În această privință,

așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990,

republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată,

stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și

celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, sintagmă ce nu a

fost reluată de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În plus, în cuprinsul

legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate

sancțiunile cu caracter politic, iar tatăl reclamantului nu se încadrează în

cerințele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost luat

prizonier de război în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.I.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a arătat că beneficiază de despăgubiri în baza

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât interpretarea acestui text de

lege trebuie făcută și în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza a II-a din Legea nr. 221/2009, conform cărora au dreptul la despăgubiri și

persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite prizonieri.

Recurentul a susținut

că această interpretare rezultă logic din prevederile legii care fac referire

la aceste persoane față de care se va ține seama dacă au beneficiat sau nu de

măsuri reparatorii în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr.

214/1999 care la art. 2 1.1 prevede că „constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență politică, de avere ori de origine socială"

ordonanță din care se constată la art. 3 lit. e) „deportarea în străinătate

după 23 august 1944 din motiv e politice".

De asemenea,

recurentul a arătat că, deși la data de 23 august 1944 armata română a întors

armele și a devenit aliata U.R.S.S., Statul Român nu a întreprins nimic pentru

a anula această măsură și a obține repatrierea prizonierilor unui stat aliat,

nici după instaurarea regimului P.G. la 06 martie 1945. Inacțiunea Statului

Român de a-și recupera oamenii este la fel de gravă ca și faptul de a-i

condamna politic și se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, ce se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:

În condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al

pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamantul

solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat tatăl său, aceea de

prizonier de război în fosta U.R.S.S.

Însă, așa cum rezultă

din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu

caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă

cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor

îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o

astfel de condamnare sau de măsură administrativă.

Or, împrejurarea că

tatăl reclamantului a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei

condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și

nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din

același act normativ.

Din interpretarea

prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea

făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a făcut

exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor

morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în vedere și măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un

nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare,

constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei

condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că

numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri

administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii

nr. 221/2009, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.I. împotriva Deciziei nr. 68 l/A

din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS