ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 22 martie 2010, reclamanta S.A. a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri în valoare de 150.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de către soțul său S.M., urmare stării de prizonierat a acestuia în intervalul 16 aprilie 1944 - 19 martie 1946, când a fost luat prizonier de război de către fosta URSS. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că după ce a fost luat ca prizonier, soțul său a trăit un adevărat infern, fiind supus frigului, înfometării și torturii, iar în anul 1945, la sfârșitul războiului, nu a fost lăsat să vină acasă, fiind obligat la muncă silnică.

Investit în primă instanță, Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 120 din 22 iunie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că potrivit probelor administrate (livretul militar și certificatele eliberate de M.A.N. – UM Pitești) soțul reclamantei, a luptat pe front din 27 august 1942 până la 16 aprilie 1955, când a fost luat prizonier de război în URSS, trăind în prizonierat între 16 aprilie 1944 și 19 martie 1946 și îndurând tratamente inumane.

Prima instanță a apreciat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, arătând că interpretarea normei prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 trebuie făcută în coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza II din lege, potrivit cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, Secția Civilă care, prin decizia nr. 170/ A din 9 februarie 2011, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea.

A respins totodată apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost adoptată în vederea reparării prejudiciilor cauzate de condamnările cu caracter politic sau de măsurile administrative asimilate pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În cauză, cum soțul reclamantei a fost prizonier de război în URSS, este evident că acesta nu a suferit o condamnare politică în sensul art. 1 și art. 4 alin. (1) din lege, prizonieratul neputând fi asimilat vreunei măsuri luate prin actele normative enumerate de art. 3 din lege.

Dar, conchide instanța de control judiciar, chiar și în situația în care starea de prizonierat ar fi putut fi considerată ca o măsură administrativă cu caracter politic, despăgubirile solicitate nu mai pot fi acordate, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituționale, fiind desființat astfel temeiul juridic al acțiunii. În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta S.A. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., critică decizia din apel pe considerentul respingerii greșite a acțiunii în condițiile în care, se arată, Statul Român trebuie să răspundă pentru „măsurile abuzive” pentru care au avut de suferit cetățenii săi în perioada 1945 - 1989. Având în vedere contextul istoric al epocii, susține recurenta, regimul comunist nu a protejat interesele cetățenilor români constituiți prizonieri, în URSS, abandonându-i pur și simplu. Totodată, se mai arată, chiar dacă Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acțiunilor înregistrate ulterior, legea civilă neputând retroactiva.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. În susținerea demersului judiciar promovat la 22 martie 2010, reclamanta S.A., a arătat că soțul său, S.M., a fost prizonier de război în URSS, în perioada 16 aprilie 1944 - 19 martie 1946, susținere dovedită cu înscrisurile depuse în cauză (fila 8 - 21 Dosar nr. 1153/115/2010 al Tribunalului Caraș-Severin). Situația autorului reclamantei nu se circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de reglementare al legii îl constituie doar persoanele care au suferit condamnări politice ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul totalitar.

Existența în paralel cu Legea nr. 221/2009 a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în planul prejudiciilor morale suferite de persoanele persecutate de regimul totalitar, opresiv, nu implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor acte normative. În aceasta privință, cum se poate lesne observa din chiar titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945 cât și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Aceste prevederi, referitoare la ultimile două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate în cuprinsul Legii nr. 221/2009, consecința aplicării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând parte din categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în sfera de reglementare a legii. Ca atare, starea de prizonierat în care s-a aflat autorul reclamantei în perioada indicată nu poate fi interpretată ca fiind consecința unei opresiuni politice a fostului regim comunist ci rezultatul unor acțiuni militare, de război, care exced exigențelor și condițiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009. Cât privește critica vizând inaplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale, în cauza de față; Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor. Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum. În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 9 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of.

a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează. În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 170/ A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.