ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 39/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La data de 22 martie 2010, reclamanta S.A. a solicitat instanței

- în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice - să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri în valoare de 150.000

euro, pentru prejudiciul moral suferit de către soțul său S.M., urmare stării

de prizonierat a acestuia în intervalul 16 aprilie 1944 - 19 martie 1946, când

a fost luat prizonier de război de către fosta URSS.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că după ce a fost luat ca prizonier, soțul său a trăit un adevărat

infern, fiind supus frigului, înfometării și torturii, iar în anul 1945, la

sfârșitul războiului, nu a fost lăsat să vină acasă, fiind obligat la muncă

silnică.

Investit în primă instanță,

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 120 din 22 iunie 2010, a

admis în parte acțiunea și în consecință a dispus obligarea pârâtului la plata

către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării

plății, reprezentând daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că potrivit probelor administrate (livretul

militar și certificatele eliberate de M.A.N. – UM Pitești) soțul reclamantei, a

luptat pe front din 27 august 1942 până la 16 aprilie 1955, când a fost luat

prizonier de război în URSS, trăind în prizonierat între 16 aprilie 1944 și 19

martie 1946 și îndurând tratamente inumane.

Prima instanță a apreciat calitatea

de persoană îndreptățită a reclamantei, arătând că interpretarea normei

prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 trebuie făcută în

coroborare cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza II din lege, potrivit

cărora au dreptul la despăgubiri și persoanele care au fost deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri.

Apelul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara,

Secția Civilă care, prin decizia nr. 170/ A din 9 februarie 2011, a schimbat în

parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea.

A respins totodată apelul declarat

de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a reținut în esență că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G.

nr. 62/2010 a fost adoptată în vederea reparării prejudiciilor cauzate de

condamnările cu caracter politic sau de măsurile administrative asimilate

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În cauză, cum soțul reclamantei a

fost prizonier de război în URSS, este evident că acesta nu a suferit o

condamnare politică în sensul art. 1 și art. 4 alin. (1) din lege,

prizonieratul neputând fi asimilat vreunei măsuri luate prin actele normative

enumerate de art. 3 din lege.

Dar, conchide instanța de control

judiciar, chiar și în situația în care starea de prizonierat ar fi putut fi

considerată ca o măsură administrativă cu caracter politic, despăgubirile

solicitate nu mai pot fi acordate, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituționale, fiind

desființat astfel temeiul juridic al acțiunii.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal reclamanta S.A. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., critică decizia din apel pe considerentul respingerii

greșite a acțiunii în condițiile în care, se arată, Statul Român trebuie să

răspundă pentru „măsurile abuzive” pentru care au avut de suferit cetățenii săi

în perioada 1945 - 1989.

Având în vedere contextul istoric al

epocii, susține recurenta, regimul comunist nu a protejat interesele

cetățenilor români constituiți prizonieri, în URSS, abandonându-i pur și

simplu.

Totodată, se mai arată, chiar dacă

Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit.

a) teza 1 din Legea nr. 221/2009, această decizie nu poate fi aplicată cauzelor

aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acțiunilor înregistrate ulterior,

legea civilă neputând retroactiva.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

În susținerea demersului judiciar

promovat la 22 martie 2010, reclamanta S.A., a arătat că soțul său, S.M., a

fost prizonier de război în URSS, în perioada 16 aprilie 1944 - 19 martie 1946,

susținere dovedită cu înscrisurile depuse în cauză (fila 8 - 21 Dosar nr. 1153/115/2010

al Tribunalului Caraș-Severin).

Situația autorului reclamantei nu se

circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de reglementare al legii îl

constituie doar persoanele care au suferit condamnări politice ori care au

făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul totalitar.

Existența în paralel cu Legea nr. 221/2009

a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în planul prejudiciilor

morale suferite de persoanele persecutate de regimul totalitar, opresiv, nu

implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor acte normative.

În aceasta privință, cum se poate

lesne observa din chiar titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului

a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor drepturi atât persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data

de 6 martie 1945 cât și a celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri.

Aceste prevederi, referitoare la

ultimile două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate în cuprinsul

Legii nr. 221/2009, consecința aplicării principiului ubi lex non distinguit,

nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând parte din

categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în sfera de

reglementare a legii.

Ca atare, starea de prizonierat în care

s-a aflat autorul reclamantei în perioada indicată nu poate fi interpretată ca

fiind consecința unei opresiuni politice a fostului regim comunist ci

rezultatul unor acțiuni militare, de război, care exced exigențelor și

condițiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009.

Cât privește critica vizând

inaplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale, în cauza de față;

Potrivit art. 147 alin. (4) din

legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al

Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc,

efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta

fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a

principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea

deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat

norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat

cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru

viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această

dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu

este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate

susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată

perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca

neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia din apel a

fost pronunțată la 9 februarie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care

instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea

niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența

unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese

pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere

prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea

în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată

neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută

de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. 170/ A din 09 februarie 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 ianuarie 2012.