ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4325/2012

Asupra recursului civil de față, constată: Prin sentința civilă nr. 1467 din 25 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.I.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat caracterul politic al măsurii administrative de deținere în calitate de prizonier de război a defunctului B.D. pentru perioada 23 august 1944 - 20 mai 1948. A dispus obligarea pârâtului la plata de despăgubiri civile către reclamantă, în sumă de 10.000 euro, la cursul Băncii Naționale a României RON/euro din ziua plății. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 14772/3/2010, reclamanta B.I.E.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate pentru perioada 20 noiembrie 1942 - 20 mai 1948, caracterul politic al măsurii de constituire în prizonier de război, al tatălui său, B.D. În motivarea cererii s-a arătat că reclamanta este fiica defunctului B.D. (decedat la data de 29 noiembrie 1977), acesta fiind înregimentat în forțele armate române în perioada celui de-al doilea Război Mondial. Începând cu data de 20 noiembrie 1942 a fost luat prizonier de către forțele armate ruse, fiind ținut în această stare, până la 20 mai 1948, când a fost repatriat. Conform precizării acțiunii, la data de 06 mai 2010, reclamanta B.I.E.

a solicitat și obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către aceasta a sumei de 600.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, urmare perioadei de prizonierat. Astfel, instanța de fond a reținut că acțiunea are două petite, respectiv, constatarea caracterul politic al măsurii de constituire și ținere în calitate de prizonier de război în care defunctul B.D. s-a aflat în perioada sus-menționată și să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 600.000 RON, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defunct, în perioada de prizonierat.

Pentru a dispune astfel, în baza probatoriilor administrate, instanța de fond a reținut, în esență, că tatăl reclamantei s-a aflat în prizonierat în fostul stat U.R.S.S., în perioada 20 noiembrie 1942 - 20 mai 1949, iar deportarea și efectuarea prizonieratului, cu menținerea acestei situații și după 23 august 1944, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, față de care reclamanta are dreptul la repararea prejudiciului, prin acordarea de despăgubiri.

La stabilirea cuantumului concret al acestora, instanța de fond a ținut seama de natura juridică a prejudiciului suferit, și anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia, daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă și a avut în vedere, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. Referitor la capătul al doilea din cerere s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la plata de despăgubiri civile în sumă de 10.000 euro, la cursul Băncii Naționale a României RON/euro din ziua plății.

Tribunalul a apreciat așadar, că reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 10.000 euro, pe care instanța de fond le-a considerat necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului suferit de autorul reclamantei. Instanța nu a putut primi însă, susținerile reclamantei, de obligare a pârâtului la plata unei sume de 600.000 RON, întrucât această sumă este una exorbitantă, iar acordarea de daune morale nu se poate transforma într-un mijloc de înavuțire pentru cei care le solicită, astfel încât suma de 10.000 euro acordată este apreciată ca fiind suficientă și rezonabilă. Împotriva sentinței Tribunalului au declarat apel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

În esență, în ambele apeluri se susține că, hotărârea este nelegală, întrucât prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost abrogate dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text de lege ce reprezintă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor și că instanța de fond a apreciat în mod greșit, că măsura administrativă aplicată tatălui reclamantei, constituie o măsură cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Totodată s-au formulat critici de nelegalitate privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de autorul reclamantei. Apelanții au solicitat desființarea sentinței și pe fond, respingerea acțiunii reclamantei.

Prin decizia nr. 600/A din 16 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 1467 din 25 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a-IV-a civilă, a schimbat în tot sentința menționată și a respins acțiunea, ca nefondată. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of.

partea I din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate, încetându-și efectele juridice.

Curtea, a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României [ art. 1 alin. (3) și (5)], ele încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011. În speță, la termenul de judecată din 16 iunie 2011, Curtea a constatat că nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din Lege (inaplicabile în litigiu). Lipsind temeiul juridic al cererii de acordare a daunelor morale, instanța a apreciat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale, apelantul-pârât prevalându-se în susținerea apelului declarat și de aceste statuări.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Cum aceste Decizii, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of.

nr. 807/03.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același art., Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1481/2006 intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă. Împotriva deciziei nr. 600 A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta B.I.E.

invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, în raport de dispozițiile art 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor și menținerii ca legală și temeinică, a sentinței Tribunalului. Criticile aduse deciziei Curții de Apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte: Reclamanta arată că, în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a Deciziilor Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, iar prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretate în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

În dezvoltarea criticilor sale, reclamanta susține că, a considera că efectele deciziilor Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii, ar însemna să se accepte ingerința statului, în dreptul de acces al acestuia la o instanță judecătorească. Astfel, recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, care trebuie interpretată în favoarea acesteia, dat fiind caracterul de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate, prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Se invocă și că nelegalitatea deciziei atacate constă în ignorarea prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096/1996.

Astfel, recurenta consideră că Decizia Curții Constituționale, referitoare la art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 este în contradicție cu prevederile forurilor internaționale. Prin această decizie se încalcă prevederile europene (Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și internaționale (Declarația Universală a Drepturilor Omului), nerespectându-se principiul liberului acces la justiție, egalitatea de șanse și proporționalitatea, existând și o discriminare, având în vedere că pentru persoane aflate în aceeași situație au fost aplicate reguli diferite.

Se arată că Decizia Curții Constituționale nu poate avea incidență în prezenta cauză, având în vedere că la data pronunțării acesteia, acțiunea pe care a formulat-o reclamanta, se afla pe rolul instanțelor și astfel, nu putea fi aplicat un tratament distinct persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă, deși cererile au fost depuse în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. Recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.

Prin decizia nr. 12 din 19 ianuarie 2011, s-a statuat că „urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.". În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene, creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Ca atare, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, normai juridică nu mai există și nici nu poate și considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situație voluntară), în absența unei dispoziții legale exprese. Așa fiind, față de caracterul imperativ, de ordine publică al dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, aplicarea generală și obligatorie a Deciziei Curții Constituționale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil față de dispozițiile Constituției României. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situația dată.

Constatarea neconstituționalității textului de lege pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, pentru aceleași considerente mai sus expuse, nu pot fi primite criticile potrivit cărora Curtea Constituțională s-ar substitui prin deciziile sale, rolului instanțelor de judecată, cum, în mod eronat a susținut reclamanta. Dreptul de acces la justiție și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că în cauză, instanța de apel a procedat corect dând eficiență deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., invocate de reclamantă ca temei de nelegalitate. Mai mult, este de observat că pentru perioada de timp anterioară celei de referință, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilită expres prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, măsura administrativă pentru care instanța de fond a constatat caracterul politic, excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de legea menționată.

De altfel, sub acest aspect, indiferent dacă pretențiile deduse judecății s-ar fi circumscris sau nu domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, date fiind dispozițiile legale ce au reglementat acordarea daunelor morale în condițiile actului normativ arătat, au fost lipsite de efecte juridice prin decizia de neconstituționalitate anterior evocată, incidență în cauză, acestea ar fi fost oricum înlăturate, ce neîntemeiate. Pentru considerentele expuse se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a-II-a din același Cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.I.E. împotriva deciziei nr. 600/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.