ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4015/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4015/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 12 mai 2010,

reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând despăgubiri morale în cuantum de 150.000 euro

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât tatăl său, M.L.,

a fost prizonier de război în U.R.S.S. în perioada 23 octombrie 1944-16

octombrie 1945.

Prin sentința

civilă nr. 1751/D din 23 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanta B.E., a constatat caracterul politic al

măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a defunctului M.L.

în perioada 23 octombrie 1944-16 octombrie 1945 și a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța

în acest mod, instanța de fond a reținut, ca situație de fapt, că tatăl reclamantei

defunctul M.L., în perioada 23 octombrie 1945-16 octombrie 1945 a fost prizonier

de război, deportat în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție.

Tribunalul a reținut

că reclamanta este îndreptățită a solicita repararea prejudiciului moral suferit

de tatăl său în perioada prizonieratului, întrucât această măsură constituie o măsură

administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile art. 3

și art. 4 alin. (2) din legea menționată.

Din interpretarea

sistematică și istorico-teleologică a tuturor dispozițiilor legale, instanța a apreciat

că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucție a

fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință, au fost supuse unor măsuri administrative

cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.

În consecință,

în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), instanța a acordat reclamantei, în primul

rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri

și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul

Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de

tatăl său în perioada deportării.

La stabilirea

cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura juridică

a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea

umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea

și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia daunele morale

trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc

de îmbogățire pentru victimă, de faptul că reclamanta nu a beneficiat de măsuri

reparatorii și în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Tribunalul a admis

cererea reclamantei, în limita sumei prevăzute în dispozitivul sentinței pronunțate.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta B.E., solicitând admiterea apelului și modificarea

sentinței atacate în sensul acordării despăgubirilor solicitate prin acțiunea formulată.

Prin decizia civilă

nr. 155 A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins,

ca nefondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă B.E.

Curtea de apel

a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că măsura administrativă

luată față de antecesorul reclamantei justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii

nr. 221/2009, susținerile intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

și ale Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se arată că măsura

administrativă a deportării luată față de antecesorul reclamantei nu are caracter

politic fiind nefondate.

Astfel, a reținut

instanța de apel, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor

art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le

este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3.

În acest sens,

este trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 06 martie 1945, precum și a celor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege

face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri

după 23 august 1944.

Așadar, a conchis

Curtea, din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost

supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009

și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție

în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Cât privește apărarea

intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că, într-adevăr,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit

obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost

constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un

obiect similar cu cel din cauza de față.

Cum până la publicarea

Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 -15 noiembrie 2010 - practica Curții

de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior

acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform

jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în

cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Având în vedere

aceste aspecte, Curtea a apreciat ca fiind legală și temeinică hotărârea instanței

de fond în sensul constatării caracterului politic al măsurii administrative a deportării

la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. dispusă față de antecesorul reclamantei,

acțiunea impunându-se a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta

neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte

persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri

de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate.

Criticile reclamantei

referitoare la modul de cuantificare al despăgubirilor nu au fost găsite fondate,

Curtea apreciind că suma stabilită de instanța de fond este proporțională față de

prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările

produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:

O primă critică

vizează faptul că despăgubirile sunt supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate iar

raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația

morală (și nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului

exagerat al cuantumului despăgubirilor.

A susținut că

repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății, a fost instituită de

către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive și Decretul-Lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri.

Scopul creării

cadrelor legislative sus-citate a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii,

astfel se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea unor daune materiale,

cât și prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

Instanța trebuie

să țină seama, la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă

de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare,

Legea nr. 221/2009 neavând caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile

deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

A invocat și reglementările

O.U.G. nr. 62/2010 prin care se modifică dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii

unor criterii de cuantificare, dar și a unui plafon până la care se pot acorda despăgubiri

persoanelor care se încadrează în categoriile enunțate de acest act normativ.

Nu în ultimul

rând a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin

care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum reiese

din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute

de instanțele de fond, tatăl reclamantei a fost prizonier în fosta U.R.S.S., iar

prin acțiunea promovată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral încercat

pentru perioada în care autorul său a fost prizonier deportat în fosta U.R.S.S.

la munca de reconstrucție a acestei entități statale.

Este de necontestat

că măsura suferită de tatăl reclamantei a creat prejudicii ale căror consecințe

s-au repercutat în mod negativ asupra vieții ulterioare a familiei, fiindu-le știrbit

dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoare și reputație, care, în mod cert, justifică acordarea unei

compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite

cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009,

sub mai multe aspecte.

Aplicabilitatea

Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor

prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale

de reparație.

Situația de prizonierat

în care s-a aflat tatăl său nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului

comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea

nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază alte criterii.

Fără a nega traumele

prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată

că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile

reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor

condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada comunistă, respectiv după instaurarea regimului comunist,

06 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989.

În consecință,

legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit

regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război

chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 06 martie

1945.

Deși, prin motivele

de recurs, pârâtul a invocat aplicabilitatea în speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenței, în cauză, a

Legii nr. 221/2009.

Or, potrivit celor

reținute în analiza recursului pârâtului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă

în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu se mai pune

problema aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei

premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de dispozițiile Legii

nr. 221/2009.

Cu toate acestea,

recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru prejudiciul moral suferit

de tatăl său ca urmare a situației de prizonier de război în fosta U.R.S.S. în care

s-a aflat rămâne câștigat cauzei față de împrejurarea că pârâtul nu și-a exercitat

dreptul la apel și de principiul „non reformatio in pejus” (nereformarea în rău),

consacrat expressis verbis prin dispozițiile art. 296 partea finală C. proc.

civ.

În plus, dispozițiile

art. 306 alin. (2) C. proc. civ. permit instanței să invoce din oficiu motive de

ordine publică, caz în care, de asemenea, se impune respectarea regulii non reformatio

in pejus.

Acest principiu

presupune neagravarea situației unei părți în propria cale de atac, astfel încât,

față de faptul că pârâtul nu a contestat soluția procesuală a primei instanțe, prezenta

instanță nu poate schimba hotărârea Curții de apel, în sensul de a înlătura dreptul

reclamantei la despăgubiri stabilit prin analizarea în această modalitate a prejudiciului

moral.

Dat fiind că situația

de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 și

față de aplicabilitatea în speță a regulii non reformatio in pejus, devin irelevante

criticile privind cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei și existența unei eventuale duble

reparații, critici ce nu se mai impun a fi analizate, având în vedere cele reținute

anterior.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, care le substituie pe cele reținute de instanța de apel,

Înalta Curte, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

să respingă recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei civile nr. 155/2011-A din 18 mai 2011

a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 iunie 2012.