ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4015/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 12 mai 2010, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând despăgubiri morale în cuantum de 150.000 euro potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât tatăl său, M.L., a fost prizonier de război în U.R.S.S. în perioada 23 octombrie 1944-16 octombrie 1945. Prin sentința civilă nr. 1751/D din 23 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B.E., a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării la muncă în fosta U.R.S.S. a defunctului M.L. în perioada 23 octombrie 1944-16 octombrie 1945 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, ca situație de fapt, că tatăl reclamantei defunctul M.L., în perioada 23 octombrie 1945-16 octombrie 1945 a fost prizonier de război, deportat în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție. Tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită a solicita repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada prizonieratului, întrucât această măsură constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din legea menționată. Din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a tuturor dispozițiilor legale, instanța a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucție a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), instanța a acordat reclamantei, în primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada deportării. La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura juridică a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă, de faptul că reclamanta nu a beneficiat de măsuri reparatorii și în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Tribunalul a admis cererea reclamantei, în limita sumei prevăzute în dispozitivul sentinței pronunțate. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta B.E., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul acordării despăgubirilor solicitate prin acțiunea formulată. Prin decizia civilă nr. 155 A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă B.E. Curtea de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantei justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, susținerile intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și ale Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată față de antecesorul reclamantei nu are caracter politic fiind nefondate.

Astfel, a reținut instanța de apel, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens, este trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 06 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar, a conchis Curtea, din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S.

în perioada de referință. Cât privește apărarea intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 -15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, instanța de apel a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat ca fiind legală și temeinică hotărârea instanței de fond în sensul constatării caracterului politic al măsurii administrative a deportării la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. dispusă față de antecesorul reclamantei, acțiunea impunându-se a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate.

Criticile reclamantei referitoare la modul de cuantificare al despăgubirilor nu au fost găsite fondate, Curtea apreciind că suma stabilită de instanța de fond este proporțională față de prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul reclamantei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: O primă critică vizează faptul că despăgubirile sunt supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate iar raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală (și nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

A susținut că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății, a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Scopul creării cadrelor legislative sus-citate a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea unor daune materiale, cât și prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

Instanța trebuie să țină seama, la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare, Legea nr. 221/2009 neavând caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat. A invocat și reglementările O.U.G. nr. 62/2010 prin care se modifică dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare, dar și a unui plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunțate de acest act normativ.

Nu în ultimul rând a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, tatăl reclamantei a fost prizonier în fosta U.R.S.S., iar prin acțiunea promovată reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral încercat pentru perioada în care autorul său a fost prizonier deportat în fosta U.R.S.S.

la munca de reconstrucție a acestei entități statale. Este de necontestat că măsura suferită de tatăl reclamantei a creat prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții ulterioare a familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație, care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte. Aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Situația de prizonierat în care s-a aflat tatăl său nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază alte criterii.

Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autorul reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv după instaurarea regimului comunist, 06 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989. În consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior, derulându-se și după 06 martie 1945. Deși, prin motivele de recurs, pârâtul a invocat aplicabilitatea în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009.

Or, potrivit celor reținute în analiza recursului pârâtului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că nu se mai pune problema aplicabilității Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Cu toate acestea, recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a situației de prizonier de război în fosta U.R.S.S. în care s-a aflat rămâne câștigat cauzei față de împrejurarea că pârâtul nu și-a exercitat dreptul la apel și de principiul „non reformatio in pejus” (nereformarea în rău), consacrat expressis verbis prin dispozițiile art. 296 partea finală C. proc.

civ. În plus, dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. permit instanței să invoce din oficiu motive de ordine publică, caz în care, de asemenea, se impune respectarea regulii non reformatio in pejus. Acest principiu presupune neagravarea situației unei părți în propria cale de atac, astfel încât, față de faptul că pârâtul nu a contestat soluția procesuală a primei instanțe, prezenta instanță nu poate schimba hotărârea Curții de apel, în sensul de a înlătura dreptul reclamantei la despăgubiri stabilit prin analizarea în această modalitate a prejudiciului moral.

Dat fiind că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 și față de aplicabilitatea în speță a regulii non reformatio in pejus, devin irelevante criticile privind cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei și existența unei eventuale duble reparații, critici ce nu se mai impun a fi analizate, având în vedere cele reținute anterior. Așa fiind, pentru considerentele arătate, care le substituie pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei civile nr. 155/2011-A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.