ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2512/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2512/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamantul S.Ș., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., a constatat caracterul politic al măsurii

administrative a deportării în U.R.S.S. și a obligat pârâtul, la plata, către

reclamant, a sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr.

221/2009.

Pentru a dispune

astfel, în baza probatoriilor administrate, instanța de fond a reținut, în

esență, că tatăl reclamantului a participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

în perioada 05 ianuarie 1945-20 noiembrie 1949, iar deportarea și efectuarea

prizonieratului, cu menținerea acestei situații și după 23 august 1944, iar

apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie 1944, constituie o măsură

administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile Legii

nr. 221/2009, față de care reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului

prin acordarea de despăgubiri.

La stabilirea

cuantumului concret al acestora, instanța de fond a ținut seama de natura

juridică a prejudiciului suferit, și anume, atingerea adusă unor valori care

definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea,

integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de

principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu

suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă

și a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamantul S.Ș., arătând că daunele morale acordate de

instanța de fond sunt subevaluate, invocând în acest sens practica constantă a

instanței în cauze similare, prin care s-a acordat câte 1.000 lei pentru

fiecare lună petrecută în deportare și prizonierat, iar prin decizia Curții

Constituționale nr. 1354/2010 au fost declarate neconstituționale prevederile

O.U.G. nr. 62/2010 ce plafona cuantumul acestor daune.

Prin decizia civilă

nr. 103/ A din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a

admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul majorării cuantumului

despăgubirilor acordate la suma de 58.000 lei.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 221/2009, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor

care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute

la art. 3.

În acest sens se va

avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri,

art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele

cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația

peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar din

interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și

persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de

reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei,

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat

aliat pe teritoriul său tară a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea,

răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Faptul că s-au

acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar

ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul

Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de

complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la

incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care

s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009, instanța de apel a reținut că această decizie este, eventual,

aplicabilă, acțiunilor înregistrate ulterior pronunțării sale, altfel s-ar

aduce atingere dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O.,

părțile neputând fi puse în situația de-a suporta modificări ale legislației

care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri,

având astfel o speranță legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 al acestei Convenții.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.

221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Reținând că limitarea

despăgubirilor morale prin O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarată

neconstituțională și având în vedere practica constantă a C.E.D.O., potrivit

căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate

prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea

integrală a prejudiciului cauzat, prejudiciu ce se stabilește nu prin

intermediul unor criterii de evaluare prestabilite, ci judecând în echitate,

instanța de apel a apreciat că se impune majorarea cuantumului despăgubirilor

acordate la suma de 58.000 lei.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici:

I. În mod greșit și

în contradicție cu practica judiciară în materie, instanța de apel a evaluat

cuantumul despăgubirilor la suma de 58.000 lei, fără a lua în considerare

măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de

reparație.

II. În mod greșit

instanța de apel nu a luat în considerare decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, care a declarat neconstituțional textul legal ce reglementa

acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în

speță în virtutea caracterului obligatoriu și raportat la faptul că reclamantul

nu dispune de un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele

critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în

U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât

acest act normativ de reparație privește numai condamnările sau măsurile

administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o

astfel de măsură și nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice.

Pe de altă parte,

măsura deportării este anterioară perioadei de referință prevăzută de Legea nr.

221/2009 și nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autoritățile

sovietice de ocupație.

II. Cuantumul

prejudiciului moral este nejustificat față de practica judiciară în materie și

reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogățire fără justă cauză.

În acest sens,

instanța de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile

reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparație și să aibă în

vedere menținerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv și

valoarea despăgubirilor.

III. Instanța de apel

nu a avut în vedere decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa

acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată

neconstituțională, lipsind astfel, de temei juridic, acțiunile întemeiate pe

acest text de lege.

La data publicării

acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, astfel încât acesta nu este îndreptățit la

despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiune.

Recursurile vor fi

admise, pentru următoarele considerente comune:

În mod greșit

instanța de apel a soluționat cauza cu ignorarea deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care este

producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative

declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.

Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Față de efectele și

incidența în cauză a celor două decizii menționate, respectiv, decizia de

neconstituționalitate nr. 1358/2010 și decizia în interesul legii nr. 12/2011,

devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul

motivelor de recurs privind cuantumul daunelor morale ori raportarea situației

deduse judecății la domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 103/ A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii

apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 2544/ D din 12 noiembrie

2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 103/ A din

6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.