ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2512/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.Ș., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în U.R.S.S. și a obligat pârâtul, la plata, către reclamant, a sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009. Pentru a dispune astfel, în baza probatoriilor administrate, instanța de fond a reținut, în esență, că tatăl reclamantului a participat la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

în perioada 05 ianuarie 1945-20 noiembrie 1949, iar deportarea și efectuarea prizonieratului, cu menținerea acestei situații și după 23 august 1944, iar apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie 1944, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile Legii nr. 221/2009, față de care reclamantul are dreptul la repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri.

La stabilirea cuantumului concret al acestora, instanța de fond a ținut seama de natura juridică a prejudiciului suferit, și anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă și a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.Ș., arătând că daunele morale acordate de instanța de fond sunt subevaluate, invocând în acest sens practica constantă a instanței în cauze similare, prin care s-a acordat câte 1.000 lei pentru fiecare lună petrecută în deportare și prizonierat, iar prin decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 au fost declarate neconstituționale prevederile O.U.G. nr. 62/2010 ce plafona cuantumul acestor daune. Prin decizia civilă nr. 103/ A din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate la suma de 58.000 lei.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S.

în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său tară a întreprinde nici o măsură de împiedicare. De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a reținut că această decizie este, eventual, aplicabilă, acțiunilor înregistrate ulterior pronunțării sale, altfel s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O., părțile neputând fi puse în situația de-a suporta modificări ale legislației care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranță legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenții.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Reținând că limitarea despăgubirilor morale prin O.U.G.

nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională și având în vedere practica constantă a C.E.D.O., potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prejudiciu ce se stabilește nu prin intermediul unor criterii de evaluare prestabilite, ci judecând în echitate, instanța de apel a apreciat că se impune majorarea cuantumului despăgubirilor acordate la suma de 58.000 lei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici: I. În mod greșit și în contradicție cu practica judiciară în materie, instanța de apel a evaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 58.000 lei, fără a lua în considerare măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de reparație. II. În mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a declarat neconstituțional textul legal ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în speță în virtutea caracterului obligatoriu și raportat la faptul că reclamantul nu dispune de un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ de reparație privește numai condamnările sau măsurile administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o astfel de măsură și nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice. Pe de altă parte, măsura deportării este anterioară perioadei de referință prevăzută de Legea nr. 221/2009 și nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autoritățile sovietice de ocupație.

II. Cuantumul prejudiciului moral este nejustificat față de practica judiciară în materie și reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogățire fără justă cauză. În acest sens, instanța de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparație și să aibă în vedere menținerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv și valoarea despăgubirilor. III. Instanța de apel nu a avut în vedere decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată neconstituțională, lipsind astfel, de temei juridic, acțiunile întemeiate pe acest text de lege.

La data publicării acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă și irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel încât acesta nu este îndreptățit la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiune. Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune: În mod greșit instanța de apel a soluționat cauza cu ignorarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 6 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Față de efectele și incidența în cauză a celor două decizii menționate, respectiv, decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010 și decizia în interesul legii nr. 12/2011, devine inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin intermediul motivelor de recurs privind cuantumul daunelor morale ori raportarea situației deduse judecății la domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 103/ A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 103/ A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 2544/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.