ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3419/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 2131/D din 14 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu

Mare, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul Ș.I., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și,

în consecință, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative al deportării

la muncă în fosta U.R.S.S. a defunctului Ș.M., pârâtul a fost obligat să

plătească reclamantului suma de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri în baza

Legii nr. 221/2009, iar restul pretențiilor au fost respinse.

Pentru a pronunța în acest mod, instanța de

fond a reținut că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale, în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a

măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva autorului său,

deportat în U.R.S.S.

Legea reparatorie ce constituie temeiul

juridic al prezentei cereri face trimitere și la dispozițiile Decretului-lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4)

dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază și persoanele cărora le-au

fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Art. 1 al

acestui din urmă act normativ face referire expresă, în alin. (2) lit. a) și b)

la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23

august 1944.

În cauză, tribunalul a reținut că reclamantul

a beneficiat de măsuri reparatorii și în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor au fost avute în vedere criteriile și

plafonul maxim prevăzute de art. I din O.U.G. nr. 62/2010.

Prin Decizia civilă nr. 140 A din 4 mai 2011

a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, s-a admis apelul declarat de

reclamant, iar sentința a fost schimbată în parte, în sensul majorării daunelor

morale la 10.000 de euro, fiind menținute celelalte dispoziții ale hotărârii

atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a

reținut că măsura deportării în U.R.S.S. face obiectul Legii nr. 221/2009. S-a

avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretul-lege nr. 118/1990, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile

reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile

prevăzute de acest decret, iar art. 1 din acest decret-lege face referire

expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după

23 august 1944.

Faptul că măsura administrativă a fost luată

de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura

răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii

administrative dispuse față de antecesorul reclamantului de vreme ce la data

respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care

Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, acesta

acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său

fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.

S-a reținut că plafonarea prevăzută de O.U.G.

nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1354/2010 a

Curții Constituționale, situație față de care, în conformitate cu dispozițiile

art. 147 din Constituția României, în prezent, ordonanța invocată nu-și mai

produce efecte juridice.

Este adevărat faptul că, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit

obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a

fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza acestei legi speciale,

având un obiect similar cu cel din cauza de față.

S-a apreciat că pentru acțiunile introduse

anterior publicării deciziei instanței de contencios constituțional,

reclamantul avea speranța legitimă că-și va realiza dreptul, conform

jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate

apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune,

conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din

Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul

intern, astfel cum prevede art. . 11 alin. (2) din legea fundamentală.

S-a considerat că acțiunea se impune a fi

admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul

neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de

celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au

obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate

(cauza Driha împotriva României).

Cât privește cuantumul despăgubirilor morale

acordate reclamantului, instanța a apreciat că acesta este disproporționat,

neasigurând o reparare totală și echitabilă a prejudiciului moral suportat prin

măsura administrativă dispusă față de antecesorul acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul, arătând că despăgubirile acordate au fost supraevaluate, încălcând

principiul echității și al proporționalității și producând o îmbogățire fără

justă cauză, în condițiile în care pentru repararea prejudiciilor cauzate

legiuitorul a emis O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-lege nr. 118/1990. Susține

că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură

drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamantul a

beneficiat.

Invocă reglementările O.U.G. nr. 62/2010

privind plafonarea daunelor morale.

Concluzionează că prin Decizia nr. 1358/2010,

Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea a declarat recurs, invocând lipsa de temei legal a

cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă

în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

În subsidiar, a criticat decizia instanței de

apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând

că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi

condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel.

Recursurile declarate de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, în raport de criticile comune

referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale,

ca efect al declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Astfel, problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Așa cum susțin și recurenții, această

problemă de drept a fost dezlegată greșit de către instanța de apel, care a

reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul

Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată, în faza procesuală a

apelului, nu produce efecte în cauză.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii

sus-menționată, se impune schimbarea soluției din hotărârea recurată pe

aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit a reținut instanța de apel, câtă

vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în

ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în

fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie

astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct

de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe

care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le

legitimează.

Pe de altă parte, nu se poate reține nici că

prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar

încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de

apel.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în

care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente,

era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Față de toate aceste considerente, reținute

prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel

și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege

declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios

constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Criticile formulate de recurenți pe acest

aspect sunt, așadar, fondate și fac aplicabil motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cât privește criticile subsidiare formulate

de aceiași recurenți pe aspectul cuantumului daunelor morale, acestea au

devenit inutil de analizat în condițiile în care s-a reținut că nu mai există

temei legal pentru acordarea în cauză a daunelor morale.

În concluzie, raportat la criticile privind

inexistența temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale,

recursurile declarate de pârât și de Ministerul Public vor fi admise, conform

art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar hotărârile

pronunțate vor fi casate în parte în sensul respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei civile nr. 140 A din 4 mai 2011 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează decizia atacată și Sentința civilă

nr. 2131 D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, și,

rejudecând, respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ