ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1438/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 29 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Satu Mare,

reclamanta R.L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 430.000 lei cu titlu de daune

morale.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că tatăl său, defunctul G.V., decedat la data de 12

septembrie 1992, a fost deportat în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție,

în perioada 04 ianuarie 1945-18 octombrie 1949.

Prin sentința civilă

nr. 1983/ D din 7 octombrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea

reclamantei R.L.M.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, în speță, nu există o hotărâre

judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu

caracter politic, iar măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989;

Tribunalul a mai

reținut că măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliții

sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, la 13

ianuarie 1945 guvernul R. înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui

sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, că măsura administrativă

nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit.

a) – f) din Legea nr. 221/2009 și că fapta pentru care a fost dispusă măsura nu

a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 80/ A din 23 martie 2011 a admis

apelul declarat de reclamantă și a modificat sentința primei instanțe, în

sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta R.L.M., în

contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin M.F.P.

A fost constatat

caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe teritoriul fostei

U.R.S.S. dispuse față de antecesorul reclamantei, defunctul G.V., în perioada

04 ianuarie 1945-18 octombrie 1949 și a fost obligat pârâtul la 57.000 lei cu

titlu de daune morale în favoarea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că este adevărat faptul că această măsură nu

este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a

unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele

normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit

prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul

acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut

și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât

cele prevăzute la art. 3.

În acest sens s-a

avut în vedere și trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri,

art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele

cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege face referire expresă la situația

peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea

acestor dispoziții legale, instanța de apel a constatat că au fost supuse unor

măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și

persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucție în

fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

S-a mai reținut că,

faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6

martie 1945, nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea

prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de

antecesorul reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata

României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi

exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, acesta acceptând ca cetățenii

săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde

nicio măsură de împiedicare.

De asemenea, s-a

arătat că răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului

că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor

cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Totodată, instanța de

apel a arătat că este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010,

dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea

deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea

acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel

din cauza de față.

Din examinarea

jurisprudenței C.E.D.O. din ultimii ani reflectată în hotărârile de condamnare

a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției

instanța de apel a observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut

loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea

unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde

că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Or, cum până la

publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010,

practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a

apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții

aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de

până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, s-a

reținut că în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată

prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art.

11 alin. (2) din legea fundamentală.

S-a mai reținut că

acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din

C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi

discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte

peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut

hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că suma ce i se cuvine

reclamantei cu titlu de despăgubiri este aceea de 57.000 lei, luând în

considerare în acest sens și practica constantă a Curții de Apel Oradea, care

în cazuri similare a acordat câte 1.000 lei pentru fiecare lună vizată de

măsura administrativă, această sumă fiind de natură să asigure o reparație completă

pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul

reclamantei.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, prin

M.F.P.

I. Recurentul

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

formulat următoarele critici:

În mod nelegal,

curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus

tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.

Analizată prin prisma

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă

în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol,

deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată prin prisma

art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface

nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al

măsurii.

De asemenea, măsura

nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie

1945, fiind dispusă anterior.

În consecință, nu

este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în

timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii

ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct de vedere al

desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale

Statului Român.

Potrivit normelor de

drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea etnicilor

germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de

reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație

la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din

septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la

Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma

prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în

U.R.S.S.

Măsuri reparatorii

pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice,

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost

acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința

unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

S-a mai susținut că,

cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 57.000 lei, este

exagerat de mare raportat la practica Î.C.C.J. și C.E.D.O. în materie și

constituie o îmbogățire fără just temei.

Pe de altă parte, s-a

arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este

general obligatorie și se aplică și cauzelor în curs de judecată nesoluționate

definitiv la data publicării ei, deci și cauzei de față.

În consecință,

recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, respingerea

acțiunii reclamantei iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale.

II. Recurentul-pârât

Statul Român a criticat hotărârea curții de apel sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum și sub aspectul

efectelor, în cauză, ale deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens

în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale

în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate

caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile din

recursul Parchetului referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S.

a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun

a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această

măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage,

deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce

măsură, față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă

sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă și,

în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă

principiul proporționalității și echității.

Așa cum susține și

recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada

ianuarie 1945-octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii

nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel, Legea nr.

221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au

fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia

prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții

lui ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în

mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate,

cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se

fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte,

domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost

fundamentată cererea de chemare în judecată.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată

față de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres

prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la

care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2),

text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează

posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri

administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de

lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor

administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către

instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de

referință a legii.

Relevanța acestui

moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei

cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie

să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie

îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic

în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura

administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de

stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre

autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată

de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de

organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a

prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către recurent.

În cazul deportării

etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate

au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul

sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor

germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza

pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor

sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la

acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12

septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor

Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a

cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte,

faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a

Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 18

octombrie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după

intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai

organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea

măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz

autoritățile române.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate

țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Tatăl reclamantei a

fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de

contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare”.

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c^1) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială”.

Situația tatălui

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la

etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta,

prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este

incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece tatăl reclamantei a fost pur și simplu deportat fără voința lui în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, urmează

a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor

legale susmenționate, atunci când a reținut că măsura deportării luată față de

autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr.

221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul

acestui act normativ.

Sunt, așadar,

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în baza căruia recursul Parchetului se impune a fi admis și pe cale de

consecință va fi admis și recursul pârâtului Statul Român, urmând ca în aplicarea

art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se

dispună modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului

declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond.

Criticile referitoare

la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și

la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a

Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile în care s-a

stabilit că situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de

reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluția

de respingere a acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu

Mare și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

împotriva deciziei nr. 80/ A din 23 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanta R.L.M. împotriva sentinței nr. 1983/ D din 7

octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 martie 2012.