ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2675/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2675/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data

de 31 mai 2010, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta L.I. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata

sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că tatăl său, defunctul S.F., decedat la data de 26 ianuarie 1947, a

fost deportat în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, în perioada 03

ianuarie 1945-26 ianuarie 1947.

Prin sentința civilă nr. 2659/ D din

18 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, în speță, nu există o hotărâre judecătorească

care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu

caracter politic, iar măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Tribunalul a mai reținut că măsura

administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale

statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945

guvernul R. înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui sovietic al C.A.C.R.

și că măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele

administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009 iar fapta

pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Sentința tribunalului a fost apelată

de către reclamantă.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, prin decizia nr. 127/ A din 28 aprilie 2011, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a

admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii

administrative a deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S. dispuse față de

antecesorul reclamantei, în perioada 03 ianuarie 1945 - 26 ianuarie 1947, și a

obligat pe pârât la 10.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea

reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că este adevărat faptul că această măsură nu este,

din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei

măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative

enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit prevederilor art. 4

alin. (2) din aceeași lege, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și

persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3.

În acest sens, s-a avut în vedere și

trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege nr.

118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest

decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor

constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea acestor dispoziții

legale, instanța de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S.,

în perioada de referință.

S-a mai reținut că, faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei,

situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligații față de cetățenii lui,

acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe

teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.

De asemenea, s-a arătat că

răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că, după 6

martie 1945, acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Totodată, instanța de apel a arătat

că este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010,

publicată în M.Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile

sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei Curtea de Apel

Oradea în mod constant a admis acțiunile formulate în baza Legii nr. 221/2009,

având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței C.E.D.O.

din ultimii ani reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției, instanța de apel a

observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în

care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au

fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă

de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale

interne și cu jurisprudența instanțelor.

Or, cum până la publicarea Deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010, practica instanței de apel din Oradea a

fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr.

221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acțiunile

introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor

realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, s-a reținut că în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

S-a mai reținut că și în ipoteza în

care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în temeiul

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptățită la despăgubiri

pe dreptul comun, art. 998 C. civ., câtă vreme se impune constatarea

caracterului politic al măsurii luată împotriva autorului său. Totodată, a

reținut că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14

din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi

discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane

aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de

condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că suma de 10.000 euro este

suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă a reclamantei, luând în

considerare practica C.E.D.O., raportat la caracterul vădit abuziv al măsurii

luate împotriva tatălui reclamantei și la durata îngrădirii drepturilor și

libertăților cetățenești ale acestuia.

Decizia instanței de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul S.R., prin M.F.P.

și de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul-pârât S.R., prin M.F.P. a

criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009,

instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și

măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989.

Recurentul pârât a criticat decizia

instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate,

considerându-l prea mare.

Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

a formulat următoarele critici:

În mod

nelegal instanța de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a

fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr.

221/2009, întrucât deportarea nu este din punct de vedere a naturii sale

juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.

Recurentul

a susținut că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 22 1/2009,

această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative

enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de

drept,

iar analizată

prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din aceeași lege

și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S.

nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde

caracterul politic al măsurii.

De asemenea,

măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al momentului adoptării ei,

după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.

În

consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură

etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune

respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct

de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R.

Potrivit

normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține S.R. în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea

etnicilor germani și maghiari

începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a

fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și

executată sub supravegherea armatei sovietice.

Măsuri

reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe

motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie

1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada

6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința unor măsuri

precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

S-a mai

susținut cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, că sumă

de 57.000 lei, este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curți de Casație

și Justiție și C.E.D.O. în materie și constituie o îmbogățire fără just temei.

Pe de

altă parte, s-a arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/2010), prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009,

este general obligatorie și se aplică și cauzelor în curs de judecată

nesoluționate definitiv la data publicării ei, deci și cauzei de față.

În consecință, recurentul a

solicitat admiterea recursului și, în principal, respingerea acțiunii

reclamantei iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Cu privire

la recursul M.P.

Criticile din acest recurs referitoare

la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantei în sfera

de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate în mod prioritar,

deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele

prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ

în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea

daunelor morale pretinse de reclamantă și, în măsura în care acesta ar

subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporționalității și

echității.

Așa cum

susține și recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în

perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de

reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel,

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în

favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de

care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ adoptat după aplicarea

Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul

legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale

pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele

însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea

daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a

căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009,

a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența

acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în

vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă

aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar,

astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de

îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la

celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S.

suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe

s-au repercutat în mod negativ asupra vieții lui ulterioare, fiindu-i știrbit

dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de

relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea

forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții

materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea

unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a

fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o

asemenea cerere.

Or, în speță, situația tatălui reclamantei nu se

circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009,

act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.

Astfel, perioada de referință la care se raportează

Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989,

iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de tatăl reclamantei în

ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest

aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul

normativ arătat.

Art. 4 alin. (2) text de lege, a cărui incidență se

dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic

în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face

trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără echivoc la

condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum

dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter

politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel

de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.

Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci

își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la

care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6

martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera

că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în

discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie

să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în

luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești,

pentru a se putea obține o reparație acordată de S.R., în condițiile Legii nr. 221/2009,

iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță

și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de

către recurent.

În cazul deportării etnicilor germani, această măsură

a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei R.S.F.S.R., sub a cărui

autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944,

de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația

lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în

vederea deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu S.R.,

care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de

Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a

avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea

etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea

Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a

suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009,

prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei până la decesul acestuia, 26

ianuarie 1947, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după

intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai

organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea

măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz

autoritățile române.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de

18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada

celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat

consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o

activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la

unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la

bază criterii de apartenență etnică.

Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt

al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist,

astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu

referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3) [(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege)], „Constituie,

de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare

prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare”.

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1)

din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c^1) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială”.

Situația tatălui

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la

etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte de către acesta

prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este

incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece tatăl reclamantei a fost pur și simplu deportat fără voința lui în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, urmează a se reține că instanța de apel

a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale susmenționate, atunci când a

reținut că măsura deportării luată față de autorul reclamantei se încadrează în

domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Sunt, așadar, întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia, Înalta

Curte va admite recursul M.P., va modifica în tot decizia recurată, în sensul

respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în speța de față și la cuantumul despăgubirilor, fiind

subsecvente reținerii neincidenței în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai

impun a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă

judecății nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009,

acesta fiind motivul care justifică soluția de respingere a acțiunii

reclamantei.

declarat de pârât.

Față de considerentele expuse

anterior, în analiza recursului declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea, și care confirmă soluția de respingere a acțiunii

reclamantului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor

formulate de recurentul-pârât sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate

de instanța de apel și a efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale (ceea ce se circumscrie unor critici pe fondul cauzei), dată

fiind concluzia neîncadrării cererii în dispozițiile legii, reținută în

recursul M.P., urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acest

recurs să fie respins.

În consecință, Înalta Curte va

admite recursul declarat de M.P. - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

și va modifica în tot decizia recurată, în sensul că, în baza art. 296 C. poc. civ.,

va respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat de M.P. - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 127/ A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată, în sensul

că:

Respinge apelul declarat de

reclamanta L.I. împotriva sentinței nr. 2659/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare

împotriva aceleeași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 6 aprilie 2012.