ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2588/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 31 mai 2010 și înregistrată la Tribunalul Satu-Mare, reclamanta L.E. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. și a solicitat instanței să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea de despăgubiri morale în sumă de 420000 lei în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru suferințele trăite de tatăl său, V.Șt., în perioada cât acesta a fost prizonier în U.R.S.S., respectiv 09 mai 1945 – 21 decembrie 1948. Prin sentința civilă nr. 2577/ D din 12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 4141/83/2010, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R.

prin M.F.P., pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221 /2009. Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Tribunalul a apreciat că măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a - f art. 3 din Legii nr. 221/2009. Reclamanta nu se încadrează nici în dispozițiile art. 4 din Legii nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată, cu scop de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, recalificat în apel, reclamanta L.E., solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

A arătat că tatăl său a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind prizonier în fosta U.S., unde a participat la muncă de reconstrucție a acestei țări în perioada 09 mai 1945 - 21 decembrie 1948. A învederat că în mod greșit instanța de fond a reținut inaplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009, cu motivarea că măsura administrativă a fost dispusă față de antecesorul său anterior datei de 06 martie 1945 în condițiile în care măsura nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar S.R. a fost complice la luarea acestei măsuri. Considerând că măsura se încadrează în prevederile Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că se impune admiterea acțiunii cu consecința obligării pârâtului S.R.

la plata de despăgubiri. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 100/ A din 6 aprilie 20122, a admis apelul civil declarat de reclamanta L.E. împotriva sentinței civile nr. 2577/ D din 12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a modificat-o în parte în sensul că: A admis acțiunea civilă formulată de reclamanta reclamantă L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului dispuse față de tatăl reclamantei pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 09 mai 1945-21 decembrie 1948. A obligat pârâtul la 43.000 lei daune morale în favoarea reclamantei. Analizând apelul declarat prin prisma criticilor invocate, instanța a constatat că este fondate pentru următoarele considerente: Tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului S.R.

prin M.F.P. la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a prizonieratului dispusă față de tatăl reclamantei, numitul V.Șt. pe teritoriul U.R.S.S., în perioada 09 mai 1945-21 decembrie 1948, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 . Susținerile intimaților prin care se arată că măsura administrativă a prizonieratului luată față de antecesorul reclamatei nu are caracter politic, sunt nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în senul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În același sens instanța de apel a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege, face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizoniere sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Eronate sunt și susținerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214 /1999 nu sunt suficiente. Cât privește susținerile intimatului S.R. referitoare la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G. nr. 62/2010, instanța a constatat că dispozițiile acestui act normativ au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice.

Deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României). Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza D. împotriva României.

Cât privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a-i fi acordate apelantei, instanța de apel a luat în considerare durata măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite. Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral. Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la întinderea acestuia.

C.E.D.O. însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate. Ori, judecând în echitate, în speță s-a apreciat că suma ce se impune a fi acordată cu titlu de despăgubiri, este aceea de 43.000 lei, luând în considerare la stabilirea sumei și practica constantă a Curții de Apel Oradea care în cazuri similare a acordate aceeași despăgubire, sumă ce este apreciată a fi de natură a asigura o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de tatăl reclamantei. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin recursul său, pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Pârâtul a susținut cu privire la cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate. Regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri in echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (si nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

Recurentul-pârât a invocat jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza H. împotriva Marii Britanii, Cauza N. împotriva Bulgariei). Acesta a mai susținut faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății, a fost instituita de către legiuitor prin prevederile O.U. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum si persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive și Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in prizonieri.

Pornind aprioric de la premisa ca aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea unor daune materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ in care instanța, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri si potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005 „Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța, trebuie sa tina seama la stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paleta de masuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare. Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Recurentul-pârât a mai susținut că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Prin recursul său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe de o parte, modificarea în totalitate a acestei hotărâri în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței tribunalului iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 43.000 lei acordate reclamantei. Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: În mod nelegal, curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.

Analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.

În consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R. Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține S.R. în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G.

nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. 2. Cuantumul daunelor morale acordate reclamantei este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O. în materie și constituie o îmbogățire fără just temei. 3. Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M.Of. nr. 761/2010), prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie și se aplică și cauzelor în curs de judecată nesoluționate definitiv la data publicării ei, deci și cauzei de față.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit cât obținerea unei satisfacții de ordin moral, prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care este în deplină concordanță cu recomandările Adunăm Parlamentare a Consiliului Europei și cu practica constantă a C.E.D.O. Din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există norme juridice paralele, pe de o parte art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 precum și O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009. toate cu aceeași finalitate, respectiv acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin introducerea posibilității ca și moștenitorii de gradul II să beneficieze de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echității și dreptății care guvernează acordarea acestor despăgubiri, fiind astfel diluat scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, deoarece nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite de antecesorul lor, ca și acesta din urmă. Aceasta a determinat încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care prevede în art. 16 cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor” că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementării in două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate prin abrogare sau prin concentrarea materiei în reglementari unice.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, astfel încât în baza prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanță doar constatarea caracterului politic al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a se putea acorda despăgubiri morale.

Față de aceste aspecte Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3)și (5) din Constituție, motiv pentru care, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza 1 din Legea nr. 221/2009 cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, astfel că lipsește temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri. Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, din momentul publicării în M. Of. este obligatorie și se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței, deci și pentru prezentul dosar, astfel încât reclamanta nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele: În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamanta a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S. În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situația stării de prizonierat în U.R.S.S.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege. Împrejurarea că antecesorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din aceeași lege, și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ. Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii 221/2009.

Contrar celor reținute de instanța de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urma a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune. Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S.

a antecesorului reclamantei nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic și că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura luată față de antecesorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ. Sunt, așadar, întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în baza căruia recursul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea se impune a fi admis și, pe cale de consecință, va fi admis și recursul pârâtului S.R., urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se dispună modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond, prin care, în mod legal, s-a respins acțiunea. Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică respingerea acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 100/ A din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta L.E. împotriva sentinței civile nr. 2577/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 aprilie 2012.