ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2588/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2588/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

31 mai 2010 și înregistrată la Tribunalul Satu-Mare, reclamanta L.E. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. și a solicitat

instanței să constate calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea de

despăgubiri morale în sumă de 420000 lei în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru

suferințele trăite de tatăl său, V.Șt., în perioada cât acesta a fost prizonier

în U.R.S.S., respectiv 09 mai 1945 – 21 decembrie 1948.

Prin sentința civilă nr. 2577/ D din

12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 4141/83/2010,

s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta L.E., în contradictoriu cu

pârâtul S.R. prin M.F.P., pentru acordarea de daune morale în baza

Legii nr. 221

/2009.

Pentru a pronunța în acest mod,

instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Tribunalul a apreciat că

măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute

de dispozițiile art. 3 din Legii nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul

actelor menționate la pct. a - f art. 3 din Legii nr. 221/2009.

Reclamanta nu se

încadrează nici în dispozițiile art. 4 din Legii nr. 221/2009, nefăcându-se

dovada că măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de

06 martie 1945 sau după această dată, cu scop de împotrivire față de regimul

totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, recalificat în apel, reclamanta L.E., solicitând admiterea

acestuia, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

A arătat că tatăl său a făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, fiind prizonier în fosta U.S.,

unde a participat la muncă de reconstrucție a acestei țări în perioada 09 mai 1945

- 21 decembrie 1948.

A învederat că în mod greșit

instanța de fond a reținut inaplicabilitatea în cauză a Legii nr. 221/2009, cu

motivarea că măsura administrativă a fost dispusă față de antecesorul său

anterior datei de 06 martie 1945 în condițiile în care măsura nu numai că a

continuat după 6 martie 1945, dar chiar S.R. a fost complice la luarea acestei

măsuri.

Considerând că măsura se încadrează

în prevederile Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că se impune admiterea

acțiunii cu consecința obligării pârâtului S.R. la plata de despăgubiri.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, prin decizia nr. 100/ A din 6 aprilie 20122, a admis apelul civil declarat de reclamanta L.E. împotriva sentinței civile nr. 2577/ D din 12

noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a modificat-o în

parte în sensul că:

A admis acțiunea civilă formulată de

reclamanta reclamantă L.E., în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.

A constatat caracterul politic al

măsurii administrative a prizonieratului dispuse față de tatăl reclamantei pe

teritoriul U.R.S.S. în perioada 09 mai 1945-21 decembrie 1948.

A obligat pârâtul la 43.000 lei

daune morale în favoarea reclamantei.

Analizând apelul declarat prin

prisma criticilor invocate, instanța a constatat că este fondate pentru

următoarele considerente:

Tema pretențiilor în cauza dedusă

judecății o formează obligarea pârâtului S.R. prin M.F.P. la repararea

prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a prizonieratului dispusă

față de tatăl reclamantei, numitul V.Șt. pe teritoriul U.R.S.S., în perioada 09

mai 1945-21 decembrie 1948, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3

și 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989 .

Susținerile intimaților prin care se

arată că măsura administrativă a prizonieratului luată față de antecesorul

reclamatei nu are caracter politic, sunt nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că

această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a

unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia

din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit

prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în senul

acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut

și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât

cele prevăzute la art. 3.

În același sens instanța de apel a

avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art.

5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora

le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art.

1 din acest decret-lege, face referire expresă la situația peroanelor deportate

și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar, din interpretarea tuturor

acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele

care au fost prizoniere sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta

U.R.S.S. în perioada de referință.

Eronate sunt și susținerile prin

care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o

dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a

înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o dovedește scopul

pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale

condamnărilor cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin

aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de

despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214 /1999 nu sunt suficiente.

Cât privește susținerile intimatului

S.R. referitoare la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în limita

fixată de O.U.G. nr. 62/2010, instanța a constatat că dispozițiile acestui act

normativ au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care în conformitate

cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța

invocată nu-și mai produce efecte juridice.

Deși Curtea Constituțională a

declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010,

dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, până la publicarea

deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea

acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel

din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din

ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României,

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă

că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care

cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost

examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță

legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se

referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare

patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea Deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de

Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor

acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea

ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Acțiunea se impune a fi admisă și

prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul

nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior

datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza D. împotriva României.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor ce urmează a-i fi acordate apelantei, instanța de apel a luat în

considerare durata măsurii administrative dispuse față de antecesorul

reclamantei, consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe au

fost resimțite.

Conform practicii constante a C.E.D.O.,

atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin

măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea

integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral.

Spre deosebire de acțiunea în daune

pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în

privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale

certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la

întinderea acestuia.

C.E.D.O. însăși, atunci când acordă

despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă

în echitate.

Ori, judecând în echitate, în speță s-a

apreciat că suma ce se impune a fi acordată cu titlu de despăgubiri, este aceea

de 43.000 lei, luând în considerare la stabilirea sumei și practica constantă a

Curții de Apel Oradea care în cazuri similare a acordate aceeași despăgubire,

sumă ce este apreciată a fi de natură a asigura o reparație completă pentru

urmările produse de măsura administrativă dispusă față de tatăl reclamantei.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Prin recursul său, pârâtul S.R. prin

M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare a solicitat admiterea acestuia și modificarea în

tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca

neîntemeiată.

Pârâtul a susținut cu privire la

cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.

Regulile de evaluare a prejudiciului

moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei

aprecieri in echitate.

Raportat la împrejurările spetei, o

statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (si nu una având scop

exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului

despăgubirilor.

Recurentul-pârât a invocat

jurisprudenta C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative modeste cu titlu

de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza H. împotriva Marii

Britanii, Cauza N. împotriva Bulgariei).

Acesta a mai susținut faptul că

repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății, a fost instituita de

către legiuitor prin prevederile O.U. nr. 214/1999 privind acordarea calității

de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, precum si persoanelor împotriva

cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive și

Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6

martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori constituite in

prizonieri.

Pornind aprioric de la premisa ca

aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate aceste

prejudicii, se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea unor

daune materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

De asemenea, modalitatea de reparare

a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, context legislativ in

care instanța, potrivit alin. (5), nu a dispus verificarea solicitării de către

reclamant a acordării eventualelor despăgubiri si potrivit Legii nr. 10/2001,

respectiv a Legii nr. 247/2005 „Acordarea de despăgubiri în condițiile

prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de

soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare.

Instanța, trebuie sa tina seama la

stabilirea cuantumului masurilor reparatorii, de întreaga paleta de masuri cu

caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.

Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are

caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi

anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Recurentul-pârât a mai susținut că

potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au

fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (l) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Astfel, în temeiul prevederilor

Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanța doar

constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Prin recursul său, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii

atacate și, pe de o parte, modificarea în totalitate a acestei hotărâri în

sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței tribunalului iar pe de

altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul

diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 43.000 lei acordate

reclamantei.

Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

a formulat următoarele critici:

În mod

nelegal, curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a

fost supus tatăl reclamantei se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr.

221/2009.

Analizată

prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a

fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul

acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată

prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și,

implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S.

nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde

caracterul politic al măsurii.

De asemenea,

măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6

martie 1945, fiind dispusă anterior.

În

consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură

etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune

respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct

de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R.

Potrivit

normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține S.R. în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea

etnicilor germani și maghiari

începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de

reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație

la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din septembrie 1944

nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă

deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

Măsuri

reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe

motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie

1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada

6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința unor măsuri

precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990,

respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

daunelor morale acordate reclamantei este exagerat de mare raportat la practica

Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O. în materie și constituie o

îmbogățire fără just temei.

3.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M.Of. nr. 761/2010),

prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie și se aplică și

cauzelor în curs de judecată nesoluționate definitiv la data publicării ei,

deci și cauzei de față.

Astfel, Curtea Constituțională a

constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de

persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea

prejudiciului suferit cât obținerea unei satisfacții de ordin moral, prin

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care este în deplină concordanță cu recomandările Adunăm Parlamentare a

Consiliului Europei și cu practica constantă a C.E.D.O.

Din analiza prevederilor actelor

normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că

există norme juridice paralele, pe de o parte art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990

precum și O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009.

toate cu aceeași finalitate, respectiv acordarea unor sume de bani persoanelor

persecutate de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin introducerea posibilității ca

și moștenitorii de gradul II să beneficieze de despăgubiri pentru daune morale

suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a

îndepărtat de la principiul echității și dreptății care guvernează acordarea

acestor despăgubiri, fiind astfel diluat scopul pentru care au fost introduse

aceste despăgubiri, deoarece nu se poate considera că moștenitorii de gradul II

au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite de

antecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Aceasta a determinat încălcarea

normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care prevede în

art. 16 cu denumirea marginală „Evitarea paralelismelor” că în procesul de legiferare

este interzisă instituirea acelorași reglementării in două sau mai multe acte

normative, iar în cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate

prin abrogare sau prin concentrarea materiei în reglementari unice.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 având același scop ca și indemnizația prevăzută

de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile, astfel încât în baza prevederilor Legii nr. 221/2009

se poate solicita și dispune de către instanță doar constatarea caracterului

politic al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

fără a se putea acorda despăgubiri morale.

Față de aceste aspecte Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin

prevederilor art. 1 alin. (3)și (5) din Constituție, motiv pentru care, prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza 1 din Legea nr. 221/2009 cu modificările și completările ulterioare

sunt neconstituționale, astfel că lipsește temeiul legal pentru acordarea unor

astfel de despăgubiri.

Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, din momentul publicării în M. Of. este obligatorie și se

aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței, deci și pentru prezentul

dosar, astfel încât reclamanta nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe

care le solicită prin acțiunea sa.

Examinând decizia atacată prin

prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea judecății o

impune, Înalta Curte reține următoarele:

În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor

formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamanta a solicitat obligarea

statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare

a situației în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în

fosta U.R.S.S.

În speță, nu se aplică

Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situația stării de

prizonierat în U.R.S.S.

Având în vedere că legea

nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu

atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În această privință, așa

cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990,

voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost

reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii

speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei sunt clare și

nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor

situații decât cele prevăzute de lege.

Împrejurarea că antecesorul

reclamantei a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată

nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din aceeași

lege, și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.

3 din același act normativ.

Acordarea unor măsuri reparatorii în

temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de

măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu caracter

politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri

în temeiul Legii 221/2009.

Contrar celor reținute de instanța

de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege

118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de

cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urma a avea în

vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege),

fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare, constatând că situația de prizonier de

război în fosta U.R.S.S. a antecesorului reclamantei nu poate fi circumscrisă

unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic și

că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri

administrative se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr.

221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită

a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura luată

față de antecesorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementare a

Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în

temeiul acestui act normativ.

Sunt, așadar, întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul M.P.

– Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea se impune a fi admis și, pe cale

de consecință, va fi admis și recursul pârâtului S.R., urmând ca în aplicarea art.

312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să se dispună

modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului

declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond, prin care, în mod legal,

s-a respins acțiunea.

Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în speța de față și la cuantumul despăgubirilor, fiind

subsecvente reținerii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun

a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă judecății

nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta

fiind motivul care justifică respingerea acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 100/ A din 06 aprilie 2011 a

Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată în sensul că respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta L.E. împotriva sentinței civile nr. 2577/

D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 05 aprilie 2012.