ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2676/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2010, sub nr. 9297/83/2010, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta K.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin M.F.P., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să fie obligate pârâtul la plata sumei de 45.000 lei cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 2280/ D din 09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamantei K.M. având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009.

În mod evident, acest act normativ oferă o satisfacție morală și, deopotrivă, o despăgubire materială victimelor condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora dispuse de organele regimului totalitar comunist din România. Antecesorul reclamantei însă, prizonier de război în perioada 10 martie 1945 -10 octombrie 1948, nu este o victimă a măsurilor cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de autoritățile statului comunist, ci o victimă a celui de al doilea război mondial. Așa încât, excedând sferei persoanelor cărora li se adresează actul normativ precitat, cererea reclamantei s-a înfățișat a fi neîntemeiată.

În plus, tribunalul a constatat că, la data adoptării soluției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 își încetaseră efectele juridice în virtutea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 alin. (1) din Constituție, ca efect al publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei juridice enunțate. Pentru considerentele expuse, tribunalul, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, a respins, ca fiind nefondată, cererea reclamantei. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta reclamantă K.M., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs a susținut că, în mod greșit, instanța nu a luat în considerare dispozițiile Legii nr. 221/2009, respectiv probele administrate în cauză, din care rezultă că tatăl său - defunctul N.A. a fost prizonier în URSS în perioada 10 martie 1945 - 10 octombrie 1948, aducându-i-se grave prejudicii morale, măsură administrativă care are caracter politic prin prisma acestor dispoziții legale, respectiv prin trimiterile pe care legea le face la dispozițiile O.U.G. .nr. 214/1999 și Decretul - Lege nr. 118/1990. Prin Decizia civilă nr. 1617/2012/ R din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.M. împotriva sentinței civile nr. 2280/D din 09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă.

În motivarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că prin hotărârile pronunțate de această instanță până la data publicării în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 a Deciziei civile nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în baza art. 329 C. proc. civ.

în soluționarea unui recurs în interesul legii, în situații similare celei din speță, s-a reținut că Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cu referire la declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu pot fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data publicării, pentru a nu încălca dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, legea incidență la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, invocând cauzele Blecic/Croației, Stratis Andreatis/Greciei, Popageorgiu/Greciei, pronunțate în acest sens de C.E.D.O., respectiv art. 14, art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției arătate mai sus.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție însă, se reține că s-a stabilit - cu forță obligatorie pentru instanțe conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of.) că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că, efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate; faptul că acțiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convențional și nefiind raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a opera legea incidență la momentul în care raporturile au luat naștere.

S-a apreciat că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă juridic urmare a declarării neconstituționalității ei iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are nici un fundament în legislația internă și nici nu este incidență noțiunea de bun pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, deși până la publicarea acestei decizii Curtea de Apel Oradea a admis acțiunile introduse anterior publicării deciziilor de neconstituționalitate, reținând în acest sens existența unei speranțe legitime pentru realizarea dreptului pretins precum și faptul că în cauză nu pot fi discriminați reclamanții ale căror acțiuni nu au fost soluționate până la data publicării deciziilor de neconstituționalitate, și care au fost promovate anterior acestui moment, urmare a publicării Deciziei nr. 12/2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat expres că dreptul pretins nu mai are nici un fundament în legislația internă, instanța a respins recursul, soluția impunându-se cu atât mai mult cu cât acțiunea a fost promovată ulterior deciziilor de neconstituționalitate.

Instanța de apel a concluzionat că, procedând altfel decât a conchis Înalta Curte de Casație și Justiție ar însemna, o încălcare a dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dispoziții ce sunt imperative. Împotriva acestei decizii, reclamanta K.M. a declarat apel, recalificat de instanță drept recurs, fără a-l încadra în drept. În motivarea cererii de recurs, recurenta - reclamantă a arătat că pârâtul se află în culpă deoarece nu s-a conformat îndrumărilor Curții Constituționale, în sensul că în termen de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., să pună de acord prevederile Legii nr. 221/2009 cu respectivele îndrumări ale Curții Constituționale. Dacă aceasta punere de acord s-ar fi înfăptuit, atunci prevederile Legii nr. 221/2009 s-ar fi aplicat de instanțele judecătorești în toate cauzele în mod unitar, fără soluții diferite.

Prin multiplele interpretări și modificări a Legii nr. 221/2009 s-a creat o nedreptate socială în sensul că rămân privilegiate persoanele care au avut șanse ca acțiunile lor să fie soluționate înainte de apariție Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în timp ce restul persoanelor cu acțiunile pe rolul instanțelor de judecată, sunt excluse de la drepturile acordate prin Legea nr. 221/2009. În consecință, recurenta - reclamantă solicită admiterea recursului și obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 45.000 lei, cu titlu de daune pentru prejudiciul moral suferit de defunctul său tată în perioada de prizonierat în fosta URSS. La termenul din 18 septembrie 2013, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc.

civ., raportat la dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepția inadmisibilității recursului. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Alin. (6) prevede că hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. 13 din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010. Deci la data pronunțării sentinței de fond, respectiv 9 iunie 2011, erau în vigoare dispozițiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul. Astfel fiind și având în vedere și dispozițiile art. 26 din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispozițiile art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, Decizia civilă nr. 1617/2012/ R din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca instanță de recurs, urmare recursului declarat de reclamanta K.M., este irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. În raport de aceste considerente, se constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamanta beneficiind de o judecată devolutivă în fața instanței de fond și de controlul de legalitate efectuat de către instanța de recurs. Așa fiind, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta K.M. împotriva Deciziei civile nr. 1617/2012/ R din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2013.