ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2676/2013

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 30 august 2010, sub nr. 9297/83/2010, pe rolul

Tribunalului Satu Mare, reclamanta K.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român reprezentat prin M.F.P., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe

prin care să fie obligate pârâtul la plata sumei de 45.000 lei cu titlu de

daune morale.

Prin sentința civilă nr. 2280/ D din 09

iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, s-a respins

acțiunea reclamantei K.M. având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009.

În mod evident, acest act normativ

oferă o satisfacție morală și, deopotrivă, o despăgubire materială victimelor

condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate

acestora dispuse de organele regimului totalitar comunist din România.

Antecesorul reclamantei însă, prizonier de război în perioada 10 martie 1945

-10 octombrie 1948, nu este o victimă a măsurilor cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de autoritățile statului comunist, ci

o victimă a celui de al doilea război mondial. Așa încât, excedând sferei

persoanelor cărora li se adresează actul normativ precitat, cererea reclamantei

s-a înfățișat a fi neîntemeiată.

În plus, tribunalul a constatat că, la

data adoptării soluției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 își încetaseră efectele juridice în virtutea prevederilor art. 31

alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, și art. 147 alin. (1) din

Constituție, ca efect al publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei juridice

enunțate.

Pentru considerentele expuse,

tribunalul, în temeiul dispozițiilor legale enunțate, a respins, ca fiind

nefondată, cererea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a formulat

recurs recurenta reclamantă K.M., solicitând admiterea recursului și

modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Prin motivele de recurs a susținut că,

în mod greșit, instanța nu a luat în considerare dispozițiile Legii nr. 221/2009,

respectiv probele administrate în cauză, din care rezultă că tatăl său -

defunctul N.A. a fost prizonier în URSS în perioada 10 martie 1945 - 10

octombrie 1948, aducându-i-se grave prejudicii morale, măsură administrativă

care are caracter politic prin prisma acestor dispoziții legale, respectiv prin

trimiterile pe care legea le face la dispozițiile O.U.G. .nr. 214/1999 și

Decretul - Lege nr. 118/1990.

Prin Decizia civilă nr. 1617/2012/ R

din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, s-a

respins, ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.M. împotriva sentinței

civile nr. 2280/D din 09 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția

civilă.

În motivarea acestei decizii, Curtea

de Apel a reținut că prin hotărârile pronunțate de această instanță până la

data publicării în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011 a Deciziei civile nr. 12

din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

baza art. 329 C. proc. civ. în soluționarea unui recurs în interesul legii, în

situații similare celei din speță, s-a reținut că Deciziile Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cu referire la declararea

neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, nu pot fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data publicării,

pentru a nu încălca dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, legea incidență la data formulării

cererii de chemare în judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului,

invocând cauzele Blecic/Croației, Stratis Andreatis/Greciei,

Popageorgiu/Greciei, pronunțate în acest sens de C.E.D.O., respectiv art. 14,

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției arătate mai sus.

Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție însă, se reține că s-a stabilit - cu

forță obligatorie pentru instanțe conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ. (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii

pentru instanțe, de la data publicării deciziei în M. Of.) că, urmare a

Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele

și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv

la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că, efectele deciziilor

de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere

drepturilor câștigate; faptul că acțiunea întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că

efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, nefiind un act juridic convențional și nefiind raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a opera

legea incidență la momentul în care raporturile au luat naștere.

S-a apreciat că judecata nu se poate

întemeia pe o dispoziție legală inexistentă juridic urmare a declarării

neconstituționalității ei iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are

nici un fundament în legislația internă și nici nu este incidență noțiunea de

bun pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Așadar, deși până la publicarea

acestei decizii Curtea de Apel Oradea a admis acțiunile introduse anterior

publicării deciziilor de neconstituționalitate, reținând în acest sens

existența unei speranțe legitime pentru realizarea dreptului pretins precum și

faptul că în cauză nu pot fi discriminați reclamanții ale căror acțiuni nu au

fost soluționate până la data publicării deciziilor de neconstituționalitate,

și care au fost promovate anterior acestui moment, urmare a publicării Deciziei

nr. 12/2011 în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat expres că

dreptul pretins nu mai are nici un fundament în legislația internă, instanța a

respins recursul, soluția impunându-se cu atât mai mult cu cât acțiunea a fost

promovată ulterior deciziilor de neconstituționalitate.

Instanța de apel a concluzionat că,

procedând altfel decât a conchis Înalta Curte de Casație și Justiție ar

însemna, o încălcare a dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ., dispoziții ce sunt imperative.

Împotriva acestei decizii, reclamanta K.M.

a declarat apel, recalificat de instanță drept recurs, fără a-l încadra în

drept.

În motivarea cererii de recurs,

recurenta - reclamantă a arătat că pârâtul se află în culpă deoarece nu s-a

conformat îndrumărilor Curții Constituționale, în sensul că în termen de 45 de

zile de la publicarea Deciziei nr. 1358/2010 în M. Of., să pună de acord

prevederile Legii nr. 221/2009 cu respectivele îndrumări ale Curții

Constituționale. Dacă aceasta punere de acord s-ar fi înfăptuit, atunci

prevederile Legii nr. 221/2009 s-ar fi aplicat de instanțele judecătorești în

toate cauzele în mod unitar, fără soluții diferite.

Prin multiplele interpretări și

modificări a Legii nr. 221/2009 s-a creat o nedreptate socială în sensul că

rămân privilegiate persoanele care au avut șanse ca acțiunile lor să fie

soluționate înainte de apariție Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în timp ce restul persoanelor cu acțiunile pe rolul instanțelor de

judecată, sunt excluse de la drepturile acordate prin Legea nr. 221/2009.

În consecință, recurenta - reclamantă

solicită admiterea recursului și obligarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 45.000 lei, cu titlu de daune pentru

prejudiciul moral suferit de defunctul său tată în perioada de prizonierat în

fosta URSS.

La termenul din 18 septembrie 2013,

Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 4

alin. (6) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare

excepția inadmisibilității recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1)

Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor,

potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul

persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de

parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată.

Alin. (6) prevede că hotărârea

pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența

curții de apel, text de lege care a fost modificat prin art. 13 din Legea nr.

202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.

Deci la data pronunțării sentinței de

fond, respectiv 9 iunie 2011, erau în vigoare dispozițiile care stabilesc calea

de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.

Astfel fiind și având în vedere și

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispozițiile art. 4

alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică și

proceselor aflate în curs de soluționare, Decizia civilă nr. 1617/2012/ R din

17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca

instanță de recurs, urmare recursului declarat de reclamanta K.M., este

irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 și nu se încadrează între

hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menționate de art. 299 alin. (1) C.

proc. civ.

În raport de aceste considerente, se

constată că toate criticile invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot

fi analizate, reclamanta beneficiind de o judecată devolutivă în fața instanței

de fond și de controlul de legalitate efectuat de către instanța de recurs.

Așa fiind, având în vedere că

inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii de fond,

Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate și în conformitate cu

prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția și în

consecință va respinge prezentul recurs dedus judecății, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanta K.M. împotriva Deciziei civile nr. 1617/2012/ R din 17

aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică, astăzi

18 septembrie 2013.