ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2420/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Satu-Mare, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2290 din 21 octombrie 2010, a respins acțiunea reclamantei N.E., în contradictoriu cu pârâtului S.R., prin M.F.P., având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziției Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta N.E., prin acțiunea formulată a chemat, în judecată, în calitate de pârât, S.R., reprezentat prin M.F.P. și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 lei cu titlu de daune morale. În susținerea cererii, reclamanta a arătat că soțul său, defunctul N.E., decedat la data de 08 august 1971, a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., în perioada 15 mai 1944 – 15 octombrie 1948. Nu a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept reclamanta a invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Satu Mare, a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor pretinse pentru următoarele motive: nivelul despăgubirilor a fost supraevaluat în condițiile în care nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate; regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, și, raportat la împrejurările cauzei o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, și nu una având scop exclusiv patrimonial-impune concluzia caracterului exagerat al despăgubirilor solicitate; trimite la jurisprudența C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori deloc (cauza H. împotriva Marii Britanii, cauza N. împotriva Bulgariei); la stabilirea nivelului despăgubirilor, instanța este datoare să aibă în vedere întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare (O.U.G.

nr. 214/1999, Decretul - Lege nr. 118/1990); luarea în considerare a modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 Tribunalul a constatat că este competent să soluționeze pricina de față, atât ratione materiae, cât și ratione loci, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 4 C. proc. civ. și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. În urma examinării cererii, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta-reclamantă N.E., în contradictoriu cu intimatul pârât S.R., prin M.F.P.

București, reprezentant legal de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr. 2290/ D din data de 21 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că:a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta N.E., în contradictoriu cu intimatul pârât S.R., prin M.F.P. București; a constatatcaracterul politic al măsurii dispuse împotriva defunctului N.E., prizonier în perioada 15 mai 1944 – 15 octombrie 1948 și a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. la plata sumei de 53.000 RON daune morale, față de rclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Astfel cum reiese din copia carnetului de muncă seria S.g nr. 84409, soțul reclamantei, N.E., fost militar, în 15 mai 1944 a fost luat prizonier în U.R.S.S.

până la data de 15 octombrie 1948, total 53 de luni, decedând la data de 08 august 1971. Este adevărat că această măsură luată împotriva soțului reclamantei, prizonieratul, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990 s-a constatat că deportarea, prizonieratul, satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În conținutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică și pus în aplicare cu concursul autorităților naționale, aspecte ce greșit nu au fost avute în vedere de instanța de fond, criticile fiind întemeiate.

De altfel, deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbați între 17 – 45 ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Astfel că, și situația soțului apelantei poate fi astfel încadrată în aceste aspecte, chiar dacă a început anterior datei de 06 martie 1945, ea continuat mult după aceasta, astfel că se impunea a fi avută în vedere perioada ulterioară lunii martie 1945 în vederea stabilirii unor despăgubiri echitabile. În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva soțului reclamantei, nu numai că a continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie luați prizonieri de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia. Culpa S.R. rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nicio dovadă că după luna martie 1945, acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.

Acest act normativ susmenționat are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța a considerat însă că, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se încalcă implicit art. 5 al C.E.D.O.

la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, altfel părților le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al C.E.D.O.. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația, paragraf 81). În ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva soțului acesteia.

Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945. Totodată, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs: pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Satu-Mare și recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. I. S.R., prin M.F.P., critică decizia civilă ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece: - Cu privire la cuantumul despăgubirilor, acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate. - Repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice.

- De asemenea, modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. - Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat. - Mai mult, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009. II. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea critică decizia atacată ca fiind netemeinică și nelegală, deoarece: - Prizonieratul ca și deportarea nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.

Măsura dispusă în cauză, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, rezultă că nu a fost dispusă în baza vreuneia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are caracter politic de drept. - Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea, ca și prizonieratul, nu satisface niciunul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. - Decizia atacată este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speță, suma de 53.000 lei RON, raportat la perioada de prizonierat și la faptul că trebuie luate în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999. - Pe de altă parte, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Recursurile urmează a fi admise, în considerarea argumentelor ce succed: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Așadar, față de cele reținute, se constată că, recursurile declarat în cauză sunt fondate și, pe cale de consecință: se vor admite recursurile declarate de S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Satu-Mare și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Se va modifica decizia recurată, în sensul că se va respinge apelul reclamantei N.E., împotriva sentinței civile nr. 2290/ D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare și recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 118/ A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamantei N.E. împotriva sentinței nr. 2290/ D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 aprilie 2012.