ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2420/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2420/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Tribunalul Satu-Mare, secția civilă,

prin sentința civilă nr. 2290 din 21 octombrie 2010, a respins acțiunea reclamantei N.E., în contradictoriu cu pârâtului S.R., prin M.F.P., având ca

obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziției Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Reclamanta N.E., prin acțiunea formulată

a chemat, în judecată, în calitate de pârât, S.R., reprezentat prin M.F.P. și a

solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 lei cu titlu de daune

morale.

În susținerea cererii, reclamanta a

arătat că soțul său, defunctul N.E., decedat la data de 08 august 1971, a fost

prizonier de război în fosta U.R.S.S., în perioada 15 mai 1944 – 15 octombrie 1948.

Nu a solicitat cheltuieli de

judecată.

În drept reclamanta a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989.

Pârâtul S.R., reprezentat prin M.F.P.,

prin D.G.F.P. Satu Mare, a formulat întâmpinare, solicitând, în principal,

respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată și, în subsidiar, diminuarea

cuantumului despăgubirilor pretinse pentru următoarele motive: nivelul

despăgubirilor a fost supraevaluat în condițiile în care nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului ca urmare a măsurilor luate;

regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure

o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate, și, raportat la

împrejurările cauzei o statuare în echitate, care să asigure reparația morală,

și nu una având scop exclusiv patrimonial-impune concluzia caracterului

exagerat al despăgubirilor solicitate; trimite la jurisprudența C.E.D.O., care

a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori

deloc (cauza H. împotriva Marii Britanii, cauza N. împotriva Bulgariei); la

stabilirea nivelului despăgubirilor, instanța este datoare să aibă în vedere

întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări

legislative anterioare (O.U.G. nr. 214/1999, Decretul - Lege nr. 118/1990);

luarea în considerare a modificărilor aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr.

62/2010

Tribunalul a constatat că este

competent să soluționeze pricina de față, atât ratione materiae, cât și ratione

loci, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 4 C. proc. civ. și art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

În urma examinării cererii,

tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât reclamanta nu are

vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, a admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta-reclamantă N.E.,

în contradictoriu cu intimatul pârât S.R., prin M.F.P. București, reprezentant

legal de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței

civile nr. 2290/ D din data de 21 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul

Satu-Mare, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că:a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta N.E., în contradictoriu cu intimatul pârât S.R.,

prin M.F.P. București; a constatatcaracterul politic al măsurii dispuse

împotriva defunctului N.E., prizonier în perioada 15 mai 1944 – 15 octombrie 1948

și a obligat pârâtul S.R., prin M.F.P. la plata sumei de 53.000 RON daune

morale, față de rclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Astfel cum reiese din copia

carnetului de muncă seria S.g nr. 84409, soțul reclamantei, N.E., fost militar,

în 15 mai 1944 a fost luat prizonier în U.R.S.S. până la data de 15 octombrie 1948,

total 53 de luni, decedând la data de 08 august 1971.

Este adevărat că această măsură

luată împotriva soțului reclamantei, prizonieratul, nu este din punct de vedere

al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri

administrative și că, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009,

nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres

în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face

trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990 s-a

constatat că deportarea, prizonieratul, satisfac criteriile prevăzute de aceste

legi de care depinde caracterul politic al măsurii. Astfel, potrivit art. 3 din

Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect

dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În conținutul

măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în

străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d)

din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au

făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică și pus în

aplicare cu concursul autorităților naționale, aspecte ce greșit nu au fost

avute în vedere de instanța de fond, criticile fiind întemeiate. De altfel, deportarea

etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele

sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de

mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă, bărbați între 17 – 45

ani, femei între 18 – 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă,

recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit.

a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul

la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare

calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de

persoane beneficiare ale Decretului – Lege nr. 118/1990, sunt enunțate în chiar

titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din

motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”. Astfel

că, și situația soțului apelantei poate fi astfel încadrată în aceste aspecte,

chiar dacă a început anterior datei de 06 martie 1945, ea continuat mult după

aceasta, astfel că se impunea a fi avută în vedere perioada ulterioară lunii

martie 1945 în vederea stabilirii unor despăgubiri echitabile.

În concluzie, caracterul abuziv al

măsurii luate împotriva soțului reclamantei, nu numai că a continuat și după 6

martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice și

a acceptat ca cetățenii săi să fie luați prizonieri de un alt stat aliat pe

teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a

acesteia.

Culpa S.R. rezultă și din împrejurarea

că, în speță, nu există nicio dovadă că după luna martie 1945, acesta ar fi

depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea

măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de

reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada

6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu

caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior

acestei legi, au fost adoptate Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr.

214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în timpul

regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele

normative.

Acest act normativ susmenționat are

caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu

caracter politic pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste

condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de

despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului - Lege nr.

118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului

material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau

ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu

s-au obținut despăgubiri în echivalent.

Cu privire la faptul că nu s-ar mai

putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al

dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța a considerat însă că,

această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță

sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este

aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să

existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în

același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea

Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului

egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel, se

încalcă implicit art. 5 al C.E.D.O. la un proces echitabil, schimbarea normelor

de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept.

Pe de altă parte, la data

introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului, altfel părților le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit

de art. 6 al C.E.D.O.. În sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a

Croația, paragraf 81).

În ipoteza în care s-ar considera că

reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită a obține

despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a

constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva

soțului acesteia. Într-o astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici

prescripția dreptului de a cere despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a

repus persoana în cauză în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii

cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat în România după

6 martie 1945.

Totodată, în cazul în care nu s-ar

mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul politic al

măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității în drepturi

și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din C.E.D.O.

Împotriva acestei decizii, au

declarat recurs: pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare și

recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

I. S.R., prin M.F.P., critică

decizia civilă ca fiind nelegală și netemeinică, deoarece:

- Cu privire la cuantumul

despăgubirilor, acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada

deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.

- Repararea prejudiciilor cauzate în

speța supusă judecății a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr.

214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă a

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice.

- De asemenea, modalitatea de

reparare a prejudiciului este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

- Așadar, Legea nr. 221/2009 nu are

caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legi

anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

- Mai mult, potrivit Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009.

II. Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea critică decizia atacată ca fiind netemeinică și

nelegală, deoarece:

- Prizonieratul ca și deportarea nu

este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci

a unei măsuri administrative. Măsura dispusă în cauză, analizată prin prisma

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, rezultă că nu a fost dispusă în

baza vreuneia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci

nu are caracter politic de drept.

- Analizată prin prisma art. 4 alin.

(2) care face trimitere la art. 1 și 3 din Legea nr. 221/2009 și implicit la art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea, ca și

prizonieratul, nu satisface niciunul din criteriile prevăzute și de care

depinde caracterul politic al măsurii.

- Decizia atacată este nelegală și

netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate în speță, suma de

53.000 lei RON, raportat la perioada de prizonierat și la faptul că trebuie

luate în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999.

- Pe de altă parte, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, au fost declarate neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Recursurile urmează a fi admise, în

considerarea argumentelor ce succed:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța

este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu

mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea

efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat

că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că

trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei,

dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de natură să încalce

nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Așadar, față de cele reținute, se

constată că, recursurile declarat în cauză sunt fondate și, pe cale de

consecință: se vor admite recursurile declarate de S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Satu-Mare și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Se va modifica decizia recurată, în

sensul că se va respinge apelul reclamantei N.E., împotriva sentinței civile nr.

2290/ D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu-Mare și recurentul M.P. – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 118/ A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată în sensul

că respinge apelul reclamantei N.E. împotriva sentinței nr. 2290/ D din 21

octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 2 aprilie 2012.