ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2328/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2328/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

3 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta P.M., prin mandatar S.M.,

în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., a solicitat instanței să fie

obligat pârâtul să-i plătească suma de 500.000 euro cu titlu de daune morale,

pentru condamnarea politică suferită de tatăl ei O.M.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că tatăl ei, O.M., a fost deportat în U.R.S.S. la 03 ianuarie 1945, unde a

murit în data de 10 iunie 1945, aducându-i-se grave prejudicii morale.

În drept, a invocat dispozițiile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora.

Prin sentința civilă nr. 2580/ D din

12 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosarul nr. 4270/83/2010,

s-a respins

acțiunea

civilă formulată de reclamanta P.M., prin mandatar S.M., în contradictoriu cu

pârâtul S.R., prin M.F.P., pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că măsura invocată de reclamantă nu se încadrează în

categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a-f ale art. 3 din aceeași

lege.

S-a arătat că nu se încadrează nici

în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura

dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945

sau după această dată cu scop de împotrivire față de regimul totalitar

instaurat la data de 06 martie 1945.

Caracterul politic, din această

perspectivă, al măsurii este infirmat prin însăși data la care a fost dispusă,

anterior perioadei menționate în art. 1 din Legea nr. 221/2009, 06 martie 1945.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă, prin decizia nr. 101/ A din 6 aprilie 2011, a admis apelul declarat de

reclamantă și a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P.M., în contradictoriu cu

intimatul pârât S.R., prin M.F.P.

A fost constatat caracterul politic

al măsurii administrative a deportării pe teritoriul fostei U.R.S.S. dispuse

față de tatăl reclamantei în perioada 03 ianuarie 1945 - 10 iunie 1945 și a

fost obligat pârâtul la 10.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea

reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de

vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri

administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative

enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4

alin. (2) din aceeași lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și

persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele

prevăzute la art. 3.

În acest sens s-a avut în vedere și

trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului - Lege nr.

118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest

decret – lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor

constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea acestor dispoziții

legale, instanța de apel a constatat că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S.

în perioada de referință.

S-a mai reținut că, faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945, nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație

în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, acesta

acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său

fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.

De asemenea, s-a arătat că

răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Totodată, instanța de apel a arătat

că este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile

sale au devenit obligatorii, însă până la publicarea deciziei practica Curții

de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii

nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței C.E.D.O.

din ultimii ani reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției instanța de apel a

observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în

care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au

fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Or, cum până la publicarea Deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de

Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, s-a reținut că în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

S-a mai reținut că acțiunea se

impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce

consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o

justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R.

anterior datei mai sus arătate.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că suma ce i se cuvine reclamantei

cu titlu de despăgubiri este aceea de 10.000 euro, luând în considerare în

acest sens și practica constantă a Curții de Apel Oradea, apreciindu-se că

această sumă alături de constatarea măsurii abuzive este suficientă pentru a

înlătura calitatea de victimă.

Decizia curții de apel a

fost atacată cu recurs, în termen legal, de către M.P. – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea și pârâtul S.R., prin M.F.P.

I. Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

În mod

nelegal, curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a

fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr.

221/2009.

Analizată

prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a

fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul

acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată

prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din aceeași lege

și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S.

nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde

caracterul politic al măsurii.

De asemenea,

măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6

martie 1945, fiind dispusă anterior.

În

consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură

etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea

acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct de vedere

al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale S.R.

Potrivit

normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține S.R. în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea

etnicilor germani și maghiari

începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a

fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și

executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din septembrie 1944

nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă

deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

Măsuri

reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe

motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie

1945, au fost acordate prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, iar

pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare.

Așadar, în privința unor măsuri

precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului - Lege nr. 118/1990,

respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

S-a mai

susținut că, cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 10.000 euro,

este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție

și C.E.D.O. în materie și constituie o îmbogățire fără just temei.

Pe de

altă parte, s-a arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 (M. Of. nr.

761/2010), prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie și se

aplică și cauzelor în curs de judecată nesoluționate definitiv la data

publicării ei, deci și cauzei de față, astfel că lipsește temeiul legal pentru

acordarea unor astfel de despăgubiri.

II. Recurentul-pârât S.R. a criticat

hotărârea curții de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate,

considerându-l prea mare, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai

pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009,

instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și

măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Criticile din recursul Parchetului

referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului

reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi

analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar

încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci,

incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură,

față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu

temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă și, în

măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă

principiul proporționalității și echității.

Așa cum

susține și recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în

perioada ianuarie 1945 - iunie 1945, nu se încadrează în sfera de reglementare

a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel, Legea

nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au

fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului -

Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ

existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru

prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în

temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările

ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri

cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate

a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină

de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic

actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009,

a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența

acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în

vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă

aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar,

astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de

îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la

celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S.

suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au

repercutat în mod negativ asupra sa, acesta decedând la scurt timp după aceea.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea

forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții

materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea

unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a

fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o

asemenea cerere.

Or, în speță, situația tatălui reclamantei nu se

circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009,

act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.

Astfel, perioada de referință la care se raportează

Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989,

iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de tatăl reclamantei în

ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect

nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ

arătat.

Art. 4 alin. (2) text de lege, a cărui incidență se

dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic

în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face

trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără echivoc la

condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum

dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter

politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel

de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.

Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci

își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la

care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6

martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera

că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în

discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă respectivă

trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie

în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești,

pentru a se putea obține o reparație acordată de S.R., în condițiile Legii nr. 221/2009,

iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță

și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de

către recurent.

În cazul deportării etnicilor germani, această măsură

a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste

Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată

etnicii germani deportați.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a

suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009,

prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 10 iunie 1945, nu are

relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe

teritoriul sovietic, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu

privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în

niciun caz autoritățile române.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de

18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada

celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat

consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o

activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la

unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la

bază criterii de apartenență etnică.

Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt

al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist,

astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu

referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3) [(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege)], „Constituie,

de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de

legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare

prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările

ulterioare”.

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1)

din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c^1) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori

de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială”.

Situația tatălui reclamantei

nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, acesta fiind

deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la etnia germană,

iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se

fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este

incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din ordonanță,

deoarece tatăl reclamantei a fost pur și simplu deportat fără voința lui în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, urmează a se reține că instanța de apel

a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale susmenționate, atunci când a

reținut că măsura deportării luată față de autorul reclamantei se încadrează în

domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este

îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Sunt, așadar, întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul Parchetului

se impune a fi admis și pe cale de consecință va fi admis și recursul pârâtului

S.R., urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ., să se dispună modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii

apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond.

Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale în speța de față și la cuantumul despăgubirilor, fiind

subsecvente reținerii incidenței în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun

a fi analizate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă judecății

nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta

fiind motivul care justifică soluția de respingere a acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 101/ A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o modifică în sensul că respinge apelul

declarat de reclamanta P.M. împotriva sentinței nr. 2580/ D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2012.