ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 970/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în dosar nr. 4749/83/2010, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.B., pentru acordarea daunelor morale în baza Legii nr. 221/2009. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Măsura invocată de reclamantă nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a-f ale art. 3 din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, s-a reținut că aceasta nu se încadrează nici în dispozițiile art. 4 din Legea nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată, cu scop de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Caracterul politic, din această perspectivă, al măsurii este infirmat prin însăși data la care a fost dispusă – anterior perioadei menționate în art. 1 din Legea nr. 221/2009 – 06 martie 1945. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, recalificat în apel, reclamanta S.M.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii, cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâtului S.R.

la suma de 50.000 euro, daune morale, în favoarea sa. În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a arătat că, în mod greșit, instanța a reținut faptul că deportarea nu se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, subliniind că, în acea perioadă, deportările se făceau în baza actelor normative menționate la art. 3 din Legea nr. 221/2009. A susținut că, din actele dosarului, se reține că tatăl său a fost deportat în U.R.S.S., unde a fost repartizat în lagărul nr. 1038 Mina 21, ulterior, fiind strămutat în lagărul nr. 1043 în Mina 43, în localitate Cistakova, în bazinul carbonifer din Dombas, unde a lucrat din 03 ianuarie 1945 - 07 septembrie 1948. De asemenea, în carnetul de muncă al tatălui său, se menționează că, din 15 ianuarie 1945 până în 15 octombrie 1949, acesta a participat la munca de reconstrucție a U.R.S.S.

Prin decizia civilă nr. 62/ A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă, a admis, ca fondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă S.M.M. împotriva sentinței civile nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis, în parte, acțiunea înaintată de reclamanta S.M.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P.; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării, pe teritoriul U.R.S.S., la muncă de reconstrucție, dispusă față de antecesorul reclamantei, în perioada 03 ianuarie 1945 - 07 septembrie 1948 și a obligat pârâtul S.R. la 44.000 lei daune morale, în favoarea reclamantei.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Din actele dosarului depuse în fața primei instanțe, s-a reținut faptul că tatăl reclamantei, numitul R.I., a fost deportat, în perioada 03 ianuarie 1945 - 07 septembrie 1948, în fosta U.R.S.S. Reținerile instanței de fond, în sensul că măsura administrativă a deportării luată față de antecesorul reclamantei nu are caracter politic, sunt nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci aplicării unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia dintre actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași lege, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3. În același sens, s-a avut în vedere și trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că, de măsurile reparatorii, beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege, face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri, după 23 august 1944. Așadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009,

și persoanele care au fost prizonieri sau au fost deportate la munca de reconstrucție, în fosta U.R.S.S., în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S., înainte de 6 martie 1945, nu este de natură a înlătura răspunderea statului, în repararea prejudiciului produs, urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce, la data respectivă, Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat, pe teritoriul său, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare. De asemenea, răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că, după 6 martie 1945, acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

În ceea ce privește aplicarea deciziei nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, instanța a reținut că, până la publicare deciziei, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O., reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției, se observă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc, în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor, în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a afirmat că, atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României). Prin urmare, în cazul acestor acțiuni, poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Acțiunea a fost admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român, anterior datei arătate. Cât privește cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin reclamantei, instanța a avut în vedere durata măsurii dispuse față de antecesorul reclamantei, consecințele produse de această măsură și intensitatea cu care consecințele au fost resimțite. Judecând în echitate, în speță, s-a apreciat că suma ce i se cuvine reclamantei, pentru prejudiciul moral suferit, se ridică la 44.000 lei, această sumă fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul său.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare. Prin cererea de recurs formulată, M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 62/2011-A a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 2606/D/2010 a Tribunalului Satu Mare, iar, în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 44.000 lei RON, acordate apelantei reclamante. În dezvoltarea criticilor, s-au invocat următoarele: Deportarea nu este, din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.

Deportarea, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă, în baza vreunuia dintre actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface nici unul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează în timp după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.

În consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar, în timp, se situează, înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii, ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că, din punct de vedere al desfășurării în timp, s-a menținut și după data de 6 martie 1945. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale S.R. Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține S.R., în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. Deportarea etnicilor germani și maghiari, începând cu 01 ianuarie 1945, în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme, și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat, sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, republicat, iar, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în privința unor măsuri, precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispozițiile Decretul-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G.

nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. Decizia civilă recurată a fost criticată și cu privire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 44.000 lei, apreciate ca fiind exagerat de mari, raportat la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O. în materie, ceea ce ar constitui o îmbogățire fără just temei. În conținutul recursului, a fost invocată și adoptarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/2010), prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, această decizie fiind definitivă și general obligatorie și aplicându-se pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței, astfel încât reclamanta S.M.M.

nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa. Pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.J. Satu Mare a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. În dezvoltarea criticilor, recurentul menționat a arătat următoarele: Cu privire la cuantumul despăgubirilor, acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, urmare a masurilor luate. De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. Raportat la împrejurările spetei, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală, iar nu una având scop exclusiv patrimonial, impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

În același sens, s-a susținut că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat. S-a invocat și de către acest recurent decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, se poate solicita si dispune de către instanță doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și al masurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reține următoarele: Problema de drept care se impune prioritar analizei în speță este dacă textul de lege al art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta s-a întemeiat, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010). Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții se regăsesc și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, printr-o decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011), obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată, la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă, prin care se recunoștea dreptul persoanelor interesate la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, invocat chiar de reclamanta din prezenta cauză în conținutul motivelor de apel, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în ipoteza unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).

Trebuie să se facă, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială si succesorii acestora). Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat anterior, de drepturi născute direct, în temeiul legii (ex lege), în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta S.M.M.

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică pe care aceasta se întemeia nu mai exista, prin declararea ei ca neconstituțională, și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de recurs nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în absența unei hotărâri definitive, care să îi fi confirmat acesteia dreptul de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (publicată în M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv, la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat nici dreptul de acces la un tribunal al reclamantei si nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate, tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Nu se poate reține nici încălcarea, în cauză, a dispozițiilor art. 14 din Convenție, care interzic discriminarea, dispoziții invocate de instanța de apel în decizia recurată. Astfel, cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta S.M.M.

nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Or, în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.

Izvorul pretinsei discriminări constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12, adițional la C.E.D.O., care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În acest cadru normativ si în acest context procesual, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale (M. Of., nr. 789/07.11.2011), conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., astfel încât nu se mai impune analiza celorlalte critici de nelegalitate invocate de către recurenți. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în considerarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.

Satu-Mare împotriva deciziei nr. 62/ A din 09 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.M.M. împotriva sentinței nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, pe care o va păstra.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 62/ A din 09 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o modifică, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.M.M. împotriva sentinței nr. 2606/ D din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, pe care o păstrează. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 februarie 2012.