ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, se constată că: Prin sentința civilă nr. 2589/D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Satu Mare a reținut că, măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a-f ale art. 3 din menționata lege, neîncadrându-se nici în dispozițiile art.4 din aceasta, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 6 martie 1945 sau după această dată cu scop de împotrivire față de regimul totalitar.

Prin decizia civilă nr. 186/A/2011 din 8 septembrie 2011, Secția I civilă a Curții de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de M.M., în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în întregime, în sensul că a admis în parte acțiunea civilă formulată de M.M. și în consecință a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a reclamantei în fosta URSS în perioada 15 ianuarie 1945-18 decembrie 1949 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 59.000 lei - cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. l alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, se constată că deportarea și prizonieratul satisface criteriile prevăzute de aceste legi și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, instanța de apel a subliniat că, deși art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol - în primă instanță sau căi de atac - la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale, altfel aducându-se atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, părțile neputând fi puse în situația de a suporta modificări ale legislației care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri.

Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Deopotrivă, și în cazul în care reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun - art. 998 C. civ.

-, câtă vreme se impune constatarea caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa, împotriva deciziei din apel au formulat recurs atât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI SATU MARE, cât și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, ambii recurenți invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții au arătat, în esență următoarele: - deportarea a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945 astfel că nu pot fi incidente în speță dispozițiile Legii nr. 221/2009 care vizează perioada începând cu 6 martie 1945; - cuantumul despăgubirilor acordate a fost supraevaluat în raport cu lipsa dovedirii deteriorării situației materiale a reclamantei urmare deportării și având în vedere măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, modificată prin Legea nr. 568/2001; - lipsa temeiului de drept pentru acordarea despăgubirilor în raport cu deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. l360/2010, precum și față de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. l2 din 19 septembrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii. Recursurile declarate în cauză sunt fondate. Aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care eventual au beneficiat deja ori pot beneficia în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr.l358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport cu această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Nu se poate spune, așadar, că acțiunea fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar părinții reclamanților nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Nu s-ar putea reține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Acordarea daunelor morale de către instanța de apel nu are temei legal în raport cu decizia Curții Constituționale nr. l358 din 21 octombrie 2010. Prin decizia nr. l2 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii a statuat în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele ce nu au fost definitiv soluționate la data publicării în M.Of.

a deciziilor Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009. Este de esența acestor recursuri că, în adevăr, decizia recurată este dată cu nesocotirea deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii. În consecință, din perspectiva recursurilor formulate în pricina de față se impune reformarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a apelului reclamantei.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează să admită recursurile formulate de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI SATU MARE și de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, împotriva deciziei civile nr. l86/A/2011 din 8 septembrie 2011 a Secției I civilă a Curții de Apel Oradea, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile a Tribunalului Satu Mare nr. 2587/D din 12 noiembrie 2010. Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUJ SATU MARE și de MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, împotriva deciziei civile nr. l86/A/2011 din 8 septembrie 2011 a Secției I civilă a Curții de Apel Oradea. Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile a Tribunalului Satu Mare nr. 2587/D din 12 noiembrie 2010. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 16 februarie 2012.