ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763/2012

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, se constată că:

Prin sentința civilă nr. 2589/D din 12

noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea civilă formulată de

reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL

FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI pentru acordarea de daune morale în baza Legii nr.

221/2009.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul

Satu Mare a reținut că, măsura invocată nu se încadrează în categoria celor

prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în

temeiul actelor menționate la pct. a-f ale art. 3 din menționata lege,

neîncadrându-se nici în dispozițiile art.4 din aceasta, nefăcându-se dovada că

măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 6 martie

1945 sau după această dată cu scop de împotrivire față de regimul totalitar.

Prin decizia civilă nr. 186/A/2011 din

8 septembrie 2011, Secția

I

civilă a Curții de Apel

Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de M.M., în contradictoriu cu

intimatul pârât Statul Român prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, împotriva sentinței primei

instanțe, pe care a schimbat-o în întregime, în sensul că a admis în parte

acțiunea civilă formulată de M.M. și în consecință a constatat caracterul

politic al măsurii administrative de deportare a reclamantei în fosta URSS în

perioada 15 ianuarie 1945-18 decembrie 1949 și a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 59.000 lei - cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că, prin prisma art. 4

alin. (2)

care face trimitere la art. l alin. (3) din Legea nr.

221/2009 și implicit la art. 2

alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, se constată că

deportarea și prizonieratul satisface criteriile prevăzute de aceste legi și de

care depinde caracterul politic al măsurii.

De asemenea, instanța de apel a

subliniat că, deși art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al

dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol - în primă instanță sau căi de atac - la data

pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale, altfel aducându-se atingere inclusiv dreptului la un

proces echitabil în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

părțile neputând fi puse în situația de a suporta modificări ale legislației

care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor

despăgubiri.

Pe de altă parte, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Deopotrivă, și în cazul în care

reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

dispoziție declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe

dispozițiile de drept comun - art. 998 C. civ. -, câtă vreme se impune

constatarea caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate

împotriva sa, împotriva deciziei din apel au formulat recurs atât MINISTERUL

FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI SATU

MARE, cât și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, ambii

recurenți invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenții au arătat, în esență următoarele: - deportarea a fost dispusă

anterior datei de 6 martie 1945 astfel că nu pot fi incidente în speță

dispozițiile Legii nr. 221/2009 care vizează perioada începând cu 6 martie

1945; - cuantumul despăgubirilor acordate a fost supraevaluat în raport cu

lipsa dovedirii deteriorării situației materiale a reclamantei urmare

deportării și având în vedere măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, modificată prin Legea nr.

568/2001;

- lipsa temeiului de drept pentru

acordarea despăgubirilor în raport cu deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. l360/2010, precum și față de decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. l2 din 19 septembrie 2011 pronunțată în recursul în interesul

legii.

Recursurile declarate în cauză sunt

fondate.

Aspectul care se impune a fi analizat

cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii ca efect al deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Problema de drept care se pune în

speță nu este cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la

acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care eventual au beneficiat deja

ori pot beneficia în baza altor acte normative edictate în scopul reparării

abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr.l358 din 21

octombrie 2010, publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport cu această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul

Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

hotărâre definitivă.

Urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin.

(1)

lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Nu se poate spune, așadar, că acțiunea

fiind promovată la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar părinții reclamanților nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să le fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Nu s-ar putea reține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Acordarea daunelor morale de către

instanța de apel nu are temei legal în raport cu decizia Curții Constituționale

nr. l358 din 21 octombrie 2010.

Prin decizia nr. l2 din 19 septembrie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii a

statuat în sensul că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele ce nu au fost

definitiv soluționate la data publicării în M.Of. a deciziilor Curții

Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 5

alin. (1) teza

I

din Legea nr. 221/2009.

Este de esența acestor recursuri că,

în adevăr, decizia recurată este dată cu nesocotirea deciziei Curții

Constituționale

nr. 1358

din 21

octombrie 2010 și a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată în recursul în interesul legii.

În consecință, din perspectiva

recursurilor formulate în pricina de față se impune reformarea deciziei atacate

în sensul respingerii în totalitate a apelului reclamantei.

Pentru considerentele arătate, Înalta

Curte urmează să admită recursurile formulate de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE

prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI SATU MARE și de

MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, împotriva

deciziei civile nr. l86/A/2011 din 8 septembrie 2011 a Secției

I

civilă a Curții de Apel Oradea, pe

care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta M.M.

împotriva sentinței civile a Tribunalului Satu Mare nr. 2587/D din 12 noiembrie

2010.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de

MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A

JUDEȚULUJ SATU MARE și de MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE

APEL ORADEA, împotriva deciziei civile nr. l86/A/2011 din 8 septembrie 2011 a

Secției

I

civilă a Curții de Apel Oradea.

Modifică decizia atacată în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile a

Tribunalului Satu Mare nr. 2587/D din 12 noiembrie 2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 16 februarie 2012.