ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2194/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2194/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar

nr. 4084/83/2010, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei T.E., împotriva

pârâtului Statul Român prin M.F.P.

Tribunalul a reținut

că în Legea nr. 221/2009, după ce prin art. 3 sunt prevăzute măsurile

administrative care constituie de drept măsuri administrative cu caracter

politic, în art. 4 alin. (2) din aceeași lege se precizează că „persoanele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la

art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul

politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod

corespunzător”.

Aplicând

corespunzător dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și în cazul

art. 4 alin. (2) din aceeași lege, rezultă că acest din urmă text de lege

prevede că, constituie măsuri administrative cu caracter politic (altele decât

cele prevăzute la art. 3 din lege) și măsurile administrative luate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru sancționarea a oricăror alte fapte

săvârșite, dacă prin săvârșirea acestor fapte s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Prin urmare, în afara

celor prevăzute expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri

administrative cu caracter politic orice alte măsuri represive, luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru sancționarea unor fapte prin

a căror săvârșire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cu toate modificările și completările succesive),

anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității,

terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au

deținut puterea politica; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și

a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale

existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de

aceasta; acțiuni de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului

comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale

și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate

sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie

politica, de avere ori de origine socială.

Or, prizonieratul de

război, deportarea la muncă forțată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea și

stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie

de măsuri administrative cu caracter politic, lipsind cel puțin scopul expres

determinat de lege al faptei săvârșite.

Altminteri, și în

concepția art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt

orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte

organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cele mai sus înșirate).

În continuare s-a

reținut că din însuși titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este

acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic și măsuri

administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român

comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru aceste motive

s-a respins cererea cuprinzând cele două capete de cerere formulate (cea

principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al

măsurii, neformulată expres dar subînțeleasă și fără de care cererea în

despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de

despăgubiri).

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamant T.E., solicitând admiterea apelului și

schimbarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a

fost formulată.

S-a criticat sentința

pentru nelegalitate și netemeinicie arătând în acest sens că în mod greșit

instanța de fond nu a reținut caracterul politic al măsurii administrative

dispusă față de bunicul său T.I., constând în deportarea pe teritoriul fostei

U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, în condițiile în care potrivit O.U.G. nr.

214/1999, la care face trimitere Legea nr. 221/2009, a fost acordată calitatea

de luptător în rezistența anticomunistă și persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, în cazul de față

foștilor deportați și prizonieri U.R.S.S.

Arată că în ianuarie

1945 mai mult de 4.700 șvabi sătmăreni, au fost victimele unor acțiuni

represive, deportării în lagărele de muncă sovietice, unde au fost obligați să

suporte condiții inumane, fapt ce justifică admiterea cererii sale.

Intimatul Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea precizându-și poziția procesuală a solicitat

respingerea apelului, arătând în esență că deportarea nu este din punct de

vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri

administrative.

De asemenea,

deportarea nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate la

art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând deci caracter politic de drept.

Apoi analizată prin

prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și implicit

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface

cerințele prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii.

A arătat în

continuare că măsura nu se situează în timp din punct de vedere al dispunerii

după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior și fiind de natură etnică.

În continuare

intimata a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe cale de consecință

considerând aceasta că instanța poate doar constat caracterul politic al

măsurii, fără a putea acorda daune morale.

Statul Român prin

M.F.P. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca

nefondat și menținerea sentinței apelate ca legală și temeinică.

S-a arătat în

motivare că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire astfel încât nu

pot fi acordate alte despăgubiri în condițiile în care reclamanta a beneficiat

de despăgubiri prin legile anterioare.

S-a invocat decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, astfel încât acordarea de daune morale în temeiul acestei legi nu mai

subzistă.

Cauza a fost

înregistrată ca recurs, însă în ședința publică din data de 6 aprilie 2011 față

valoarea litigiului de față, văzând de asemenea dispozițiile art. 282

1

C. proc. civ., cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXXII/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat că

incidentă în cauză este calea de atac a apelului, greșit fiind cauza

înregistrată ca și recurs.

Prin decizia civilă

nr. 99/ A din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis

ca fondat apelul civil introdus de apelanta reclamantă T.E., în contradictoriu

cu intimatul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr.

2478/ D din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a

schimbat-o în parte în sensul că:

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamanta T.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin M.F.P.

A constatat

caracterul politic al măsurii administrative a deportării dispuse față de

bunicul reclamantei pe teritoriul fostei U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie

1945-22 octombrie 1949.

A obligat pârâtul

Statul Român prin M.F.P. la 58.000 lei daune morale în favoarea reclamantei.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Tema pretențiilor în

cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P.

la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a deportării

dispusă față de bunicul reclamantei T.I. pe teritoriul U.R.S.S. la muncă de

reconstrucție, în perioada 03 ianuarie 1945-22 octombrie 1949, cererea fiind

fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În mod greșit

instanța de fond reține că măsura administrativă luată față de antecesorul

reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În același sens

susținerile intimaților Statul Român prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, prin care se arată că măsura administrativă a deportării

luată față de antecesorul reclamantei nu are caracter politic sunt nefondate.

Astfel, este adevărat

faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice

urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în

temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr.

221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul

prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor

măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.

În acest sens se va

avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri,

art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele

cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege face referire expresă la situația

peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar din

interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse

unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și

persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de

reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei,

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat

aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea,

răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Faptul că s-au

acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar

ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul

Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de

complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o dovedește

scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor

penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a

dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară,

acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul

Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214 /1999 nu sunt suficiente.

Cât privește apărarea

intimaților Statul Român prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea prin raportare la decizia Curții Constituționale s-a reținut că

într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile

sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de

Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii

nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de

condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită

a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea

deciziei de neconstituționalitate nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, practica

Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției,

ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Având în vedere

aceste aspecte instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de

reclamantă, măsura administrativă dispusă față de antecesorul său având

caracter politic, fapt ce justifică acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral.

Acțiunea se impune a

fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră

principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminat fără o

justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a

Statului Român anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest cauza D.

împotriva României.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor instanța a avut în vedere durata măsurii

administrative dispusă față de antecesorul reclamantei precum și consecințele

produse și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite, apreciind

că se impune obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P. la plata unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral în cuantum de 58.000 lei având în vedere

în acest sens și practica constantă a instanței în cazuri similare prin

raportare la durata măsurii.

Conform practicii

constante a C.E.D.O. atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au

fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul

la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a

celui moral.

Spre deosebire de

acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să

fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune

morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu

și la întinderea acestuia.

Cuantumul

prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la

aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul

moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă

de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui

caz.

C.E.D.O. însăși,

atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite ci judecă în echitate.

Ori judecând în

echitate, în speță s-a apreciat că suma stabilită mai sus, cu titlu de

despăgubiri, este proporțională față de prejudiciul suferit, fiind de natură să

asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă

dispusă față de antecesorul reclamantei.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs Statul Român, prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, Statul Român prin M.F.P. a invocat că instanța a făcut o

greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor deciziilor Curții

Constituționale, reținând că acestea nu-și produc efecte asupra cauzei.

S-a criticat decizia

și în ce privește modalitatea prin care instanța a determinat cuantumul

despăgubirilor morale, arătându-se că suma acordată cu titlu de daune morale

este prea mare în raport de scopul legii și de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

Ministerul Public

–Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a invocat în drept dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 1, 2, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009 atunci când a

reținut că măsura luată față de autorul reclamantei de deportare în fosta

U.R.S.S., reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul

definit de lege.

S-a arătat că măsura

a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, a fost impusă de statul sovietic

și pentru aceste măsuri de deportare în străinătate pe motive etnice, au fost

acordate măsuri reparatorii prin legi speciale, Decretul-lege nr. 118/1990 și

O.G. nr. 105/1999.

S-a criticat decizia

și în ce privește determinarea cuantumului daunelor morale, susținându-se că

instanța nu a avut în vedere măsurile reparatorii deja acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 214/1999, precum și principiile

proporționalității și rezonabilității, invocându-se și practica convențională.

Ultima critică a

vizat greșita interpretare și aplicare a efectelor deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale și prin care s-au declarat neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a susținut că la

data judecării cauzei nu mai exista temeiul juridic al acțiunii, decizia Curții

Constituționale fiind obligatorie.

Recursurile sunt

fondate pentru următoarele considerente:

Dintre criticile

prezentate în cererile de recurs și invocarea deciziei Curții Constituționale,

Înalta Curte va analiza, în mod prioritar, susținerile recurentului, Ministerul

Public deoarece, numai în ipoteza în care măsura dispusă s-ar încadra în

ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului

normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de decizia

instanței de contencios constituțional, mai subzistă sau nu temeiul juridic

pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă.

Din această

perspectivă, analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate

și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că

recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorul reclamantei i-a creat

acesteia prejudiciale ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ

asupra vieții sale ulterioare, precum și atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în

mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221

/2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată,

conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția

perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2),

text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează

posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri

administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de

lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor

administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către

instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de

referință a legii.

Nu are relevanță, din

perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs

efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului

reclamantei în țară, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.

Relevanța acestui

moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei

cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie

să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie

îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic

în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura

administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de

stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre

autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată

de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de

organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a

prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de fond.

În cazul deportării

etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate

au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul

sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor

germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut

forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele

sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România,

la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform

clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără

puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte,

faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada, de referință

a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamantei, până la 22

octombrie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după

intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai

organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea

măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz

autoritățile române.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate

țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Autorul reclamantei a

fost deportat pentru simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie

germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum

impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art.

2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare”.

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c^1) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială”.

Situația autorului

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe

criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea

vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic

trecut.

În speță, nu este

incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei în statul

vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru

statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat vreo

activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor și

libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără

nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii,

origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere,

naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un

caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ.

Interzicerea

discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență

independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește

un drept sau o libertate reglementată de Convenție.

Or, în cazul

reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr.

221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă,

ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției.

Prin urmare, nu se

poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de

art. 14 din documentul european.

În ceea ce privește

decizia nr. 414/2010 a Curții Constituționale, în care se menționează că

„principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite” nu este

relevantă în cauză, deoarece, în primul rând, scopul urmărit de legiuitor, la

edictarea Legii nr. 221/2009, nu a fost să asigure reparația morală sau

materială pentru toate persoanele care au fost victimele unor represiuni ale

regimurilor politice trecute, din această perspectivă, stabilirea situațiilor

în care un stat intenționează să asigure măsuri reparatorii intrând în marja

lui de apreciere, recunoscută inclusiv de jurisprudența C.E.D.O.

Pe de altă parte,

ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația

altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care

beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din

perspectiva, factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul

autorului reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești.

În consecință, măsura

deportării luată față de reclamantă excede cadrului procesual și condițiilor

reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere

a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată,

aleasă de reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri.

Față de soluția ce

urmează a se pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și nici

critica privind cuantumul daunelor morale.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursurile, va modifica decizia și va respinge ca

nefondat, apelul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare

și Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva

deciziei nr. 99/2011-A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Modifică decizia

recurată.

Respinge, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanta T.E. împotriva sentinței civile nr.

2478/ D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.