ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2194/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. 4084/83/2010, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei T.E., împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. Tribunalul a reținut că în Legea nr. 221/2009, după ce prin art. 3 sunt prevăzute măsurile administrative care constituie de drept măsuri administrative cu caracter politic, în art. 4 alin. (2) din aceeași lege se precizează că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Aplicând corespunzător dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și în cazul art. 4 alin. (2) din aceeași lege, rezultă că acest din urmă text de lege prevede că, constituie măsuri administrative cu caracter politic (altele decât cele prevăzute la art. 3 din lege) și măsurile administrative luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru sancționarea a oricăror alte fapte săvârșite, dacă prin săvârșirea acestor fapte s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Prin urmare, în afara celor prevăzute expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice alte măsuri represive, luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru sancționarea unor fapte prin a căror săvârșire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 (cu toate modificările și completările succesive), anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiuni de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială.

Or, prizonieratul de război, deportarea la muncă forțată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea și stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie de măsuri administrative cu caracter politic, lipsind cel puțin scopul expres determinat de lege al faptei săvârșite. Altminteri, și în concepția art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cele mai sus înșirate).

În continuare s-a reținut că din însuși titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic și măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pentru aceste motive s-a respins cererea cuprinzând cele două capete de cerere formulate (cea principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al măsurii, neformulată expres dar subînțeleasă și fără de care cererea în despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de despăgubiri). Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamant T.E., solicitând admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

S-a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând în acest sens că în mod greșit instanța de fond nu a reținut caracterul politic al măsurii administrative dispusă față de bunicul său T.I., constând în deportarea pe teritoriul fostei U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, în condițiile în care potrivit O.U.G. nr. 214/1999, la care face trimitere Legea nr. 221/2009, a fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, în cazul de față foștilor deportați și prizonieri U.R.S.S. Arată că în ianuarie 1945 mai mult de 4.700 șvabi sătmăreni, au fost victimele unor acțiuni represive, deportării în lagărele de muncă sovietice, unde au fost obligați să suporte condiții inumane, fapt ce justifică admiterea cererii sale.

Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea precizându-și poziția procesuală a solicitat respingerea apelului, arătând în esență că deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative. De asemenea, deportarea nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând deci caracter politic de drept. Apoi analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și implicit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface cerințele prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. A arătat în continuare că măsura nu se situează în timp din punct de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior și fiind de natură etnică.

În continuare intimata a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe cale de consecință considerând aceasta că instanța poate doar constat caracterul politic al măsurii, fără a putea acorda daune morale. Statul Român prin M.F.P. a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței apelate ca legală și temeinică. S-a arătat în motivare că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire astfel încât nu pot fi acordate alte despăgubiri în condițiile în care reclamanta a beneficiat de despăgubiri prin legile anterioare.

S-a invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât acordarea de daune morale în temeiul acestei legi nu mai subzistă. Cauza a fost înregistrată ca recurs, însă în ședința publică din data de 6 aprilie 2011 față valoarea litigiului de față, văzând de asemenea dispozițiile art. 282 1 C. proc. civ., cu referire la Decizia în interesul legii nr. XXXII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a constatat că incidentă în cauză este calea de atac a apelului, greșit fiind cauza înregistrată ca și recurs. Prin decizia civilă nr. 99/ A din 6 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis ca fondat apelul civil introdus de apelanta reclamantă T.E., în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.

Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva sentinței civile nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării dispuse față de bunicul reclamantei pe teritoriul fostei U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945-22 octombrie 1949. A obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la 58.000 lei daune morale în favoarea reclamantei. Curtea de Apel a reținut următoarele: Tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P.

la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a deportării dispusă față de bunicul reclamantei T.I. pe teritoriul U.R.S.S. la muncă de reconstrucție, în perioada 03 ianuarie 1945-22 octombrie 1949, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În mod greșit instanța de fond reține că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În același sens susținerile intimaților Statul Român prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată față de antecesorul reclamantei nu are caracter politic sunt nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214 /1999 nu sunt suficiente. Cât privește apărarea intimaților Statul Român prin M.F.P. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la decizia Curții Constituționale s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României). Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. Având în vedere aceste aspecte instanța a apreciat ca fiind întemeiată cererea formulată de reclamantă, măsura administrativă dispusă față de antecesorul său având caracter politic, fapt ce justifică acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest cauza D. împotriva României. În ce privește cuantumul despăgubirilor instanța a avut în vedere durata măsurii administrative dispusă față de antecesorul reclamantei precum și consecințele produse și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite, apreciind că se impune obligarea pârâtului Statul Român prin M.F.P.

la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral în cuantum de 58.000 lei având în vedere în acest sens și practica constantă a instanței în cazuri similare prin raportare la durata măsurii. Conform practicii constante a C.E.D.O. atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral. Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului nu și la întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. C.E.D.O. însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite ci judecă în echitate. Ori judecând în echitate, în speță s-a apreciat că suma stabilită mai sus, cu titlu de despăgubiri, este proporțională față de prejudiciul suferit, fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. În dezvoltarea motivelor de recurs, Statul Român prin M.F.P. a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor deciziilor Curții Constituționale, reținând că acestea nu-și produc efecte asupra cauzei. S-a criticat decizia și în ce privește modalitatea prin care instanța a determinat cuantumul despăgubirilor morale, arătându-se că suma acordată cu titlu de daune morale este prea mare în raport de scopul legii și de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010. Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1, 2, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009 atunci când a reținut că măsura luată față de autorul reclamantei de deportare în fosta U.R.S.S., reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul definit de lege. S-a arătat că măsura a fost luată anterior datei de 6 martie 1945, a fost impusă de statul sovietic și pentru aceste măsuri de deportare în străinătate pe motive etnice, au fost acordate măsuri reparatorii prin legi speciale, Decretul-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999. S-a criticat decizia și în ce privește determinarea cuantumului daunelor morale, susținându-se că instanța nu a avut în vedere măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G.

nr. 214/1999, precum și principiile proporționalității și rezonabilității, invocându-se și practica convențională. Ultima critică a vizat greșita interpretare și aplicare a efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. S-a susținut că la data judecării cauzei nu mai exista temeiul juridic al acțiunii, decizia Curții Constituționale fiind obligatorie.

Recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente: Dintre criticile prezentate în cererile de recurs și invocarea deciziei Curții Constituționale, Înalta Curte va analiza, în mod prioritar, susținerile recurentului, Ministerul Public deoarece, numai în ipoteza în care măsura dispusă s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de decizia instanței de contencios constituțional, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă. Din această perspectivă, analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constă că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat. Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorul reclamantei i-a creat acesteia prejudiciale ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221 /2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Nu are relevanță, din perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului reclamantei în țară, relevant fiind momentul la care a fost dispusă. Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de fond. În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada, de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamantei, până la 22 octombrie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.

Situația autorului reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut. În speță, nu este incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece reclamanta a fost pur și simplu deportată fără voința ei în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că aceasta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.

O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 14, prevede că „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată pe religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”, enumerarea din acest articol neavând un caracter limitativ, ci unul pur exemplificativ. Interzicerea discriminării în materia drepturilor omului nu are, însă, o existență independentă, în sensul că discriminarea nu este interzisă decât dacă privește un drept sau o libertate reglementată de Convenție.

Or, în cazul reclamantei, în legătură cu despăgubirile pretinse în condițiile Legii nr. 221/2009, nu s-a recunoscut nici un drept sau, cel puțin, o speranță legitimă, ca valoare patrimonială, care să justifice protecția Convenției. Prin urmare, nu se poate reține, în cauză, încălcarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 14 din documentul european.

În ceea ce privește decizia nr. 414/2010 a Curții Constituționale, în care se menționează că „principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite” nu este relevantă în cauză, deoarece, în primul rând, scopul urmărit de legiuitor, la edictarea Legii nr. 221/2009, nu a fost să asigure reparația morală sau materială pentru toate persoanele care au fost victimele unor represiuni ale regimurilor politice trecute, din această perspectivă, stabilirea situațiilor în care un stat intenționează să asigure măsuri reparatorii intrând în marja lui de apreciere, recunoscută inclusiv de jurisprudența C.E.D.O.

Pe de altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva, factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul autorului reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești. În consecință, măsura deportării luată față de reclamantă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri. Față de soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și nici critica privind cuantumul daunelor morale.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va modifica decizia și va respinge ca nefondat, apelul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 99/2011-A din 6 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta T.E. împotriva sentinței civile nr. 2478/ D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2012.