ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1318/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: 1. Prin sentința civilă nr. 355 de la 17 septembrie 20101 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, în dosar nr. 6041/63/2010, s-a admis cererea formulată de reclamantul P.P.E.A., domiciliat în Craiova, județul Dolj împotriva pârâtului STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 5. S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de autorul reclamantului P.C.P., pe perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954, măsură constând în efectuarea stagiului militar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii.

Pentru a se pronunța astfel tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada susținerilor sale din motivarea în fapt a cererii introductive; în acest sens, s-a constatat că tatăl reclamantului, P.C.P., decedat la data de 21 aprilie 2000, a efectuat stagiul militar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii pe perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954, fapt ce rezultă din hotărârea nr. 7869 din 17 septembrie 2003, a Casei Județene de Pensii Dolj, prin care soției defunctului, P.A., i s-au acordat drepturile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 309/2002.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita direct instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora”.

Instanța a constatat că efectuarea stagiului militar de către autorul petentului în cadrul unui detașament de muncă, pe perioada menționată, a constituit o restrângere a libertății personale, întrucât satisfacerea serviciului militar de către orice cetățean al unui stat trebuie să răspundă imperativului apărării naționale și pregătirii unei forțe armate în acest scop, nefiind admisibilă deturnarea unui astfel de scop prin obligarea militarilor la realizarea unor munci cu caracter forțat; o astfel de măsură administrativă a fost posibilă doar în condițiile unui regim totalitar, specific perioadei de referință a Legii nr. 221/2009.

Caracterul abuziv al unei astfel de măsuri a fost recunoscut de legiuitor și printr-un act normativ anterior Legii nr. 221/2009, și anume Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961. Este nefondată apărarea pârâtului potrivit căreia prezenta acțiunea ar fi inadmisibilă față de actul normativ special care este aplicabil unei situații precum cea deduse judecății, respectiv Legea nr. 309/2002, întrucât Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de alte acte normative, cu caracter reparator, așa cum rezultă din ansamblul reglementărilor conținute de aceasta (care fac trimitere spre exemplu, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005sau ale Decretului - Lege nr. 118/1990).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj iar prin decizia civilă nr. 88 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile, s-a schimbat în tot sentința în sensul respingerii acțiunii, pentru următoarele considerente: Legea nr. 221/2009, are ca obiect stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau al unor măsuri administrative asimilate acestora.

Prin art. 1 alin. (2) și art. 3 lit. a) – f) din lege, se stabilesc două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist și anume: condamnările cu caracter politic - prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile în baza cărora a fost pronunțată condamnarea și măsurile administrative cu caracter politic - prin stabilirea conținutului măsurii, a organului care a dispus-o si a actelor normative în baza cărora s-a luat măsura. Atât condamnările, cât și măsurile administrative arătate expres în art. 1 alin. (2) și art. (3) din lege, au caracter politic de drept, în puterea legii, nefiind necesară constatarea judiciara a acestui caracter.

În același timp, legiuitorul a stabilit ca pentru anumite condamnări penale sau pentru alte masuri administrative, decât cele prevăzute expres în art. 1 alin. (2) si art. 3 din lege, este posibila constatarea judiciara a caracterului politic și în asemenea cazuri este necesară participarea procurorului, acțiunea fiind imprescriptibilă. Astfel, în art. 4 alin. (1) din lege, se menționează că instanța poate să constate caracterul politic al condamnării potrivit art.1 alin.3, respectiv dacă aceasta s-a pronunțat pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999, completată prin Legea 568/2001.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (2) din lege, si persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. Or, trimiterea la aplicarea corespunzătoare a disp. art. 1 alin. (3), este esențială în cazul constatării judiciare a caracterului politic al condamnării penale, respectiv al măsurii administrative, întrucât obliga instanța la analizarea activității desfășurate de persoană, precum și a scopului acesteia, ținând seama de cele invocate în acțiune.

Deci, se are în vedere conținutul textului de lege, care condiționează ca fapta/ infracțiunea/activitatea care a justificat condamnarea penala sau măsura administrativa după caz, să fi fost săvârșită cu un anumit scop, scopul însuși fiind de natura politică, astfel: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

În speță, reclamantul a solicitat instanței să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate față de autorul sau P.C.P., in perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954, măsură constând în efectuarea stagiului militar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii. Or, din interpretarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. 214/1999 rezultă că, sunt asimilate faptelor/activităților/infracțiunilor politice, acele manifestări ale persoanelor, de implicare în acțiuni de răsturnare a regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea vreme. Față de cele reținute, situația autorului reclamantului, de efectuare a stagiului militar în detașamente de muncă, nu poate fi apreciată ca măsură administrativă politică, asimilată cu o condamnare politică în sensul definit de art. 1 alin. (1) din lege.

Cu alte cuvinte nu este suficient a se stabili caracterul politic si abuziv al unei masuri luate de stat in perioada de referință față de o persoana și care a avut ca efect încălcarea/restrângerea unor drepturi, ci este necesar a se stabili ca măsura respectivă a fost luată ca urmare a săvârșirii de către persoană a unor fapte, ca urmare a desfășurării unor activități, sau ca urmare a unor manifestări de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, in realizarea unuia din scopurile enumerate în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 și enunțate în precedent.

În consecință, în condițiile Legii 221/2009, nu este suficienta doar o analiza in sine a măsurii raportat la nesocotirea unor drepturi fundamentale ale persoanei, fiind necesar a se stabili în concret, pentru determinarea caracterului politic al măsurii așa cum a fost definit in art. 1 alin. (1), dacă măsura se afla într-o legătură punctuală de cauzalitate cu actele/faptele persoanei săvârșite în scop politic, respectiv dacă a fost luată de stat ca urmare a unei activități/manifestări ale persoanei, de răsturnare a regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea vreme.

În lipsa unor susțineri și dovezi privind asemenea acțiuni desfășurate de autorul reclamantului, acțiuni subsumate obligatoriu scopului arătat și care să fi determinat punctual măsura, cererea de a se constata caracterul politic al efectuării stagiului militar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, nu îndeplinește cerințele art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009 si art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, fiind nefondată. Un argument în plus în susținerea concluziei potrivit căreia este necesar a se face ca premisa de lucru, o analiză și o apreciere asupra activității persoanei care a condus la pronunțarea unei condamnări, respectiv la luarea unei masuri administrative politice in cazul constatării judiciare a acestui caracter, îl reprezintă și dispozițiile conținute în art. 7 din lege si in art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 214/1999, aplicabile în mod corespunzător și în ipotezele prevăzute de art. 4 din lege. Or, potrivit acestor dispoziții legale, prevederile actelor normative respective nu se aplica persoanelor care au desfășurat o activitate cu caracter fascist, rasist sau xenofob în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel. În consecință, orice analiză și apreciere asupra măsurii respective fără raportare la activitatea care sa o fi generat, dar în raport cu alte cerințe sau criterii propuse de parte, fie ele de substanță si legitime, întrucât se referă la drepturi si libertăți fundamentale ale persoanei, apare de prisos, întrucât excede cadrului legal oferit de legea 221/2009. Se au în vedere obiectul special și sfera de reglementare a actului normativ și condiția legală privind existenta unor activități/manifestări și scopul activităților desfășurate, condiție instituită prin art. 4 alin. (2) teza finală din lege.

În concluzie, în mod corect au susținut apelanții ca situațiile prevăzute de Legea nr. 309/2002 constând în efectuarea stagiului militar prin muncă, în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, nu creează automat vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009. Astfel, prin Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, s-a recunoscut celor ce au efectuat stagiul militar astfel, sau soției celui decedat dreptul la o indemnizație lunară, precum și asistență medicală gratuită. Pentru aceleași motive, dar per a contrario, se vor înlătura apărările reclamantului din întâmpinarea formulată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii raportat la obiectul dedus judecății și la starea de fapt care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009. În aceeași idee recurentul mai susține că, în mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 309/2002 și că prin soluția sa instanța de apel s-a denaturat chiar scopul Legii nr. 221/2009. O altă critică vizează incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel și-a motivat soluția adoptată pe considerente străine de cauză, reținând și dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999 deși acest act normativ nu a fost invocat și nu are legătură cu motivele invocate de apelanți. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate dar și a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Este real că față de antecesorul reclamantului în perioada 12 iulie 1951 – 25 februarie 1954 s-a luat măsura obligării la efectuarea stagiului militar în detașamente de muncă, însă această măsură nu se circumscrie situațiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

Astfel potrivit art. 4 din Legea nr. 221/2009 (1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoana fizica sau juridica interesată sau, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. (2) Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător. Or, trimiterea la aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 1 alin. (3), este esențială in cazul constatării judiciare a caracterului politic al condamnării penale, respectiv al măsurii administrative, întrucât obligă instanța la analizarea activității desfășurate de acea persoană, precum si a scopului acestei activități, ținând seama de cele invocate în acțiune.

Ca atare, se impune a se avea în vedere conținutul textului de lege sus evocat, care condiționează ca fapta/infracțiunea/activitatea care a justificat condamnarea penala sau măsura administrativă după caz, să fi fost săvârșită cu un anumit scop, scopul însuși fiind de natură politica, și anume: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Ca atare, nu este suficient a se stabili caracterul politic și abuziv al unei măsuri luate de stat in perioada de referință față de o persoană, care a avut ca efect încălcarea/restrângerea unor drepturi, ci este necesar a se stabili dacă măsura respectivă a fost luată ca urmare a săvârșirii a unor fapte, a desfășurării unor activități, sau a unor manifestări de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, în realizarea unuia din scopurile enumerate în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 și enunțate în precedent.

Din această perspectivă și în lipsa unor asemenea dovezi privind desfășurarea de către autorul reclamantului, a unor acțiuni de natura celor arătate și subsumate obligatoriu scopului arătat și care să fi determinat punctual măsura, este nefondată cererea de a se constata caracterul politic al efectuării stagiului militar în detașamentele de muncă din cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii, nefiind îndeplinite în cauză cerințele art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea 221/2009 si art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Situațiile prevăzute de Legea nr. 309/2002 constând în efectuarea stagiului militar prin muncă, în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, nu creează automat vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Astfel, prin Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961, s-a recunoscut celor ce au efectuat stagiul militar astfel, sau soției celui decedat dreptul la o indemnizație lunară, precum și asistență medicală gratuită. Or, față de cele expuse, situația autorului reclamantului, de efectuare a stagiului militar în detașamente de muncă, nu poate fi apreciată ca măsură administrativă politică, asimilată cu o condamnare politică în sensul definit de art. 1 alin. (1) din lege. Din această perspectivă și față de dispozițiile legale sus evocate,de starea de fapt și de măsura la care a fost supus antecesorul reclamantului, instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a legii, explicitând motivele de fapt și de drept pentru care măsura luată față de antecesorul reclamantului nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Din această perspectivă sunt nefondate și criticile legate de motivarea hotărârii, în condițiile în care hotărârea se circumscrie exigențelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De fapt, motivarea unei hotărâri este o problemă de esență și nu de volum, de încadrare a unei situații particulare, de speță în cadrul prevederilor legale și abstracte ale unei legi. Scopul motivării este acela de a explica măsurile adoptate de instanță. Nefondată este și critica legată de reținerea în considerente a unor motive străine de cauză, în sensul reținerii dispozițiilor O.G. nr. 214/1999, în condițiile în care chiar dispozițiile art. 4 alin. (1) din Lege nr. 221/2009 vizează examinarea ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 214/1999. Din perspectiva celor expuse criticile recurentului nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.P.E.A. împotriva deciziei nr. 88 din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2012.