ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4504/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4504/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1602 din 5 octombrie 2010, Tribunalul

Mureș, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.I. împotriva

pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și în consecință

a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării acestuia

în perioada mai 1953–iunie 1959, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei

reprezentând echivalentul în lei a sumei de 7.200 euro, stabilită potrivit cursului

de schimb practicat de Banca Națională a României la data plății, cu titlu de despăgubiri

pentru daunele morale cauzate în urma aplicării măsurii administrative a strămutării,

a constatat caracterul politic a măsurii desfacerii contractului individual de muncă

al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a Inspectoratului Școlar Județean Mureș,

a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în

lei a sumei de 12.000 euro, stabilită potrivit cursului de schimb practicat de Banca

Națională a României la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale

cauzate în urma aplicării măsurii administrative a desfacerii contractului individual

de muncă al reclamantului și a respins restul pretențiilor formulate de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut, din probele administrate în cauză, că în luna mai 1953 familia

reclamantului a fost evacuată din locuința pe care o avea în localitatea G. și a

fost mutată într-o altă locuință, în aceeași localitate, unde a avut domiciliu obligatoriu

până în luna mai 1959. Ulterior, în anul 1988 reclamantului i s-a desfăcut contractul

de muncă (acesta lucrând ca profesor la școala generală din G.), întrucât și-a manifestat

dorința de a pleca din țară, oferindu-i-se un post de profesor în Ungaria.

Raportat la prevederile art. 3 și 4

alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța a apreciat că măsura administrativă luată

împotriva familiei reclamantului a avut caracter politic, fiind luată în scopul

îngrădirii drepturilor și libertăților economice și sociale a familiei, care era

considerată înstărită și un posibil opozant al regimului. Măsura desfacerii contractului

individual de muncă al reclamantului a fost considerată tot o măsură cu caracter

politic, determinată de intenția reclamantului de a pleca din țară, chiar dacă aparent

aceasta a fost motivată de „necorespunderea profesională” a acestuia. O asemenea

motivare nu are nicio legătură cu realitatea, la dosar existând suficiente dovezi

din care rezultă că activitatea profesională anterioară a reclamantului a fost apreciată.

Prima instanță a avut în vedere faptul

că probele administrate au dovedit încălcări ale valorilor fundamentale ale ființei

umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României. Reclamantului și membrilor

familiei sale li s-au încălcat dreptul la libertate fizică și psihică, dreptul la

instruire, dreptul la muncă, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 și 999

C. civ. justifică o reparație morală. La aprecierea cuantumului daunelor morale

solicitate de reclamant, instanța a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate

de consecințe asupra vieții sociale și profesionale a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 69/A din 8 iunie

2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,

pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința

apelată, în sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata

către reclamant a despăgubirilor pentru daunele morale cauzate, menținând restul

dispozițiilor sentinței.

În motivarea acestei soluții, față de

dispoziția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral

cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, Curtea a reținut

că prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum

au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a prevăzut posibilitatea acordării

unor astfel de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic.

Prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat prevederile

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor

ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituționale.

Totodată, prin Deciziile Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009.

Sub acest aspect trebuie avut în vedere

că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare constatate neconstituționale își încetează

efectele în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În speță, cererea formulată de reclamant

cu privire la despăgubiri ar trebui analizată prin prisma prevederilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă trebuie menționat că în intervalul

de 45 de zile la care s-a făcut referire mai sus nu a fost adoptat nici un act normativ

prin care prevederile declarate neconstituționale să fie puse în acord cu Constituția.

În acest context, termenul de 45 de zile

fiind împlinit, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția

României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituționale, și-au

încetat efectele.

Totodată, trebuie precizat că potrivit

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea

unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță

în vigoare este definitivă și obligatorie.

Față de obligativitatea deciziilor Curții

Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu

mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul

unor măsuri administrative cu caracter politic.

Ca atare, Statul Român nu mai poate fi

obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantului.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de reclamant și de pârât.

Recurentul-reclamant a criticat decizia

atacată sub aspectul greșitei aplicări a deciziilor Curții Constituționale prin

care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, susținând că în speță este aplicabilă legea aflată în vigoare

la data formulării acțiunii.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice susține că instanța de apel nu a arătat motivele pe care se sprijină

soluția de menținere a dispozițiilor sentinței primei instanțe privind constatarea

caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantului.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât

a arătat că legiuitorul a prevăzut că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, pot

solicita instanței să constate caracterul politic al acestor măsuri, însă cu condiția

aplicării art. 1 alin. (3). Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada faptului

că măsura administrativă a fost dispusă urmare săvârșirii unor infracțiuni din motive

politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Deși a constatat caracterul politic al

măsurii administrative dispusă împotriva reclamantului, instanța de apel nu a analizat

și motivat dacă această măsură a fost dispusă urmare săvârșirii unor infracțiuni

din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține

următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantului:

În cadrul acestui recurs s-a invocat

aplicarea greșită la speță a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010.

Criticile formulate în acest sens de

reclamant sunt nefondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, problema de drept care se pune

în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile

în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

Contrar susținerilor recurentului, această

problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut

că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în

cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii petitului privind

acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat

Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că,

urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul

legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of.,

așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, criticile reclamantului

nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea

recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale,

dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții

fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede

că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și

erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au

formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată

o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în

M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui

act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării

sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la

art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod

categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat și, contrar susținerilor reclamantului, acesta nu era titularul unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția instanței

de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga

omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite

au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția

oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată

acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă

parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al

pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul

actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna,

în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca

un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern

și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru considerentele expuse, recursul

reclamantului este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

II. Cu privire la recursul pârâtului:

Critica pârâtului privind aplicarea greșită

de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

este fondată.

Conform acestor dispoziții, p

ersoanele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la

art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător.

Măsura administrativă la care a fost

supus reclamantul împreună cu familia sa, întrucât ar fi fost considerat chiabur,

nu face parte dintre cele prevăzute de legiuitor, prin art. 3 din Legea nr. 221/2009,

care atrag calificarea de măsură administrativă cu caracter politic.

De asemenea, măsura la care a fost supus

reclamantul, împreună cu familia sa, nu poate fi calificată nici judecătorește ca

fiind o măsură cu caracter politic.

Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009

permite instanței de judecată să constate caracterul politic al unei măsuri administrative,

pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 3, dacă sunt întrunite condițiile

art. 1 alin. (3) din lege.

Or, potrivit acestui din urmă text, constituie

condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945–22

decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea

acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999.

Rezultă că, numai faptele penale săvârșite

într-unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 permit

instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ceea ce nu

este cazul în speță.

Astfel, scopurile prevăzute de art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 sunt:

a) exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului

de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) militarea pentru democrație

și pluralism politic;

c) propaganda pentru răsturnarea

ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii

față de aceasta;

d) respectarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile și politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea măsurilor

discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de

religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Reclamantul nu a săvârșit o faptă penală

într-unul din scopurile enumerate.

Astfel, urmează a se reține

că instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că reclamantul a suferit o condamnare

cu caracter politic, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor

legale incidente pe acest aspect - art. 4 alin. (2) cu referire la art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Prin urmare, pe acest aspect, decizia

recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, impunându-se a fi reformată în baza art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, deci

și a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative

a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 și al măsurii desfacerii

contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a

Inspectoratului Școlar Județean Mureș.

Având în vedere considerentele prezentate,

față de prevederile art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât și se va modifica, în parte,

decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentința, respectiv se va respinge

și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative

a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 și al măsurii desfacerii

contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a

Inspectoratului Școlar Județean Mureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș împotriva deciziei nr. 69/A din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu

Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Modifică în parte decizia recurată. Schimbă

în tot sentința civilă nr. 1602 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș, secția

civilă. Respinge și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic

al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie

1959 și la constatarea caracterului politic al măsurii desfacerii contractului individual

de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a Inspectoratului Școlar Județean

Mureș.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul C.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.