ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4504/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1602 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C.I.

împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a constatat caracterul politic al măsurii administrative a strămutării acestuia în perioada mai 1953–iunie 1959, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în lei a sumei de 7.200 euro, stabilită potrivit cursului de schimb practicat de Banca Națională a României la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate în urma aplicării măsurii administrative a strămutării, a constatat caracterul politic a măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a Inspectoratului Școlar Județean Mureș, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei reprezentând echivalentul în lei a sumei de 12.000 euro, stabilită potrivit cursului de schimb practicat de Banca Națională a României la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate în urma aplicării măsurii administrative a desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului și a respins restul pretențiilor formulate de reclamant.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, din probele administrate în cauză, că în luna mai 1953 familia reclamantului a fost evacuată din locuința pe care o avea în localitatea G. și a fost mutată într-o altă locuință, în aceeași localitate, unde a avut domiciliu obligatoriu până în luna mai 1959. Ulterior, în anul 1988 reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă (acesta lucrând ca profesor la școala generală din G.), întrucât și-a manifestat dorința de a pleca din țară, oferindu-i-se un post de profesor în Ungaria. Raportat la prevederile art. 3 și 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanța a apreciat că măsura administrativă luată împotriva familiei reclamantului a avut caracter politic, fiind luată în scopul îngrădirii drepturilor și libertăților economice și sociale a familiei, care era considerată înstărită și un posibil opozant al regimului.

Măsura desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului a fost considerată tot o măsură cu caracter politic, determinată de intenția reclamantului de a pleca din țară, chiar dacă aparent aceasta a fost motivată de „necorespunderea profesională” a acestuia. O asemenea motivare nu are nicio legătură cu realitatea, la dosar existând suficiente dovezi din care rezultă că activitatea profesională anterioară a reclamantului a fost apreciată. Prima instanță a avut în vedere faptul că probele administrate au dovedit încălcări ale valorilor fundamentale ale ființei umane, ocrotite prin art. 22 din Constituția României. Reclamantului și membrilor familiei sale li s-au încălcat dreptul la libertate fizică și psihică, dreptul la instruire, dreptul la muncă, atingeri care în temeiul prevederilor art. 998 și 999 C. civ.

justifică o reparație morală. La aprecierea cuantumului daunelor morale solicitate de reclamant, instanța a avut în vedere că aceste încălcări au fost urmate de consecințe asupra vieții sociale și profesionale a acestuia. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 69/A din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant a despăgubirilor pentru daunele morale cauzate, menținând restul dispozițiilor sentinței. În motivarea acestei soluții, față de dispoziția primei instanțe, de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, Curtea a reținut că prin prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, s-a prevăzut posibilitatea acordării unor astfel de despăgubiri persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, care au modificat prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și au stabilit cuantumul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate pentru prejudiciul moral, au fost declarate neconstituționale. Totodată, prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.

Sub acest aspect trebuie avut în vedere că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate neconstituționale își încetează efectele în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. În speță, cererea formulată de reclamant cu privire la despăgubiri ar trebui analizată prin prisma prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă trebuie menționat că în intervalul de 45 de zile la care s-a făcut referire mai sus nu a fost adoptat nici un act normativ prin care prevederile declarate neconstituționale să fie puse în acord cu Constituția.

În acest context, termenul de 45 de zile fiind împlinit, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au fost declarate neconstituționale, și-au încetat efectele. Totodată, trebuie precizat că potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Față de obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui în prezent temei juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca măsuri reparatorii în favoarea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Ca atare, Statul Român nu mai poate fi obligat la plata unor astfel de despăgubiri în favoarea reclamantului. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant și de pârât. Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată sub aspectul greșitei aplicări a deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, susținând că în speță este aplicabilă legea aflată în vigoare la data formulării acțiunii. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice susține că instanța de apel nu a arătat motivele pe care se sprijină soluția de menținere a dispozițiilor sentinței primei instanțe privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva reclamantului.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că legiuitorul a prevăzut că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanței să constate caracterul politic al acestor măsuri, însă cu condiția aplicării art. 1 alin. (3). Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada faptului că măsura administrativă a fost dispusă urmare săvârșirii unor infracțiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Deși a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantului, instanța de apel nu a analizat și motivat dacă această măsură a fost dispusă urmare săvârșirii unor infracțiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantului: În cadrul acestui recurs s-a invocat aplicarea greșită la speță a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010. Criticile formulate în acest sens de reclamant sunt nefondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamant în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761/15.11.2010. Contrar susținerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii petitului privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat. Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, criticile reclamantului nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat și, contrar susținerilor reclamantului, acesta nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru considerentele expuse, recursul reclamantului este nefondat și urmează a fi respins ca atare. II. Cu privire la recursul pârâtului: Critica pârâtului privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 este fondată. Conform acestor dispoziții, p ersoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător. Măsura administrativă la care a fost supus reclamantul împreună cu familia sa, întrucât ar fi fost considerat chiabur, nu face parte dintre cele prevăzute de legiuitor, prin art. 3 din Legea nr. 221/2009, care atrag calificarea de măsură administrativă cu caracter politic.

De asemenea, măsura la care a fost supus reclamantul, împreună cu familia sa, nu poate fi calificată nici judecătorește ca fiind o măsură cu caracter politic. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 permite instanței de judecată să constate caracterul politic al unei măsuri administrative, pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 3, dacă sunt întrunite condițiile art. 1 alin. (3) din lege. Or, potrivit acestui din urmă text, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Rezultă că, numai faptele penale săvârșite într-unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 permit instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ceea ce nu este cazul în speță. Astfel, scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 sunt: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Reclamantul nu a săvârșit o faptă penală într-unul din scopurile enumerate. Astfel, urmează a se reține că instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente pe acest aspect - art. 4 alin. (2) cu referire la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Prin urmare, pe acest aspect, decizia recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, impunându-se a fi reformată în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, deci și a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 și al măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a Inspectoratului Școlar Județean Mureș. Având în vedere considerentele prezentate, față de prevederile art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârât și se va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentința, respectiv se va respinge și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 și al măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a Inspectoratului Școlar Județean Mureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș împotriva deciziei nr. 69/A din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Modifică în parte decizia recurată. Schimbă în tot sentința civilă nr. 1602 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Mureș, secția civilă. Respinge și capătul de cerere cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a strămutării reclamantului în perioada mai 1953–iunie 1959 și la constatarea caracterului politic al măsurii desfacerii contractului individual de muncă al reclamantului prin dispoziția nr. 70/1986 a Inspectoratului Școlar Județean Mureș.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.