ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3512/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3512/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Satu Mare, secția civilă, reclamanta H.E. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea

acestuia la plata sumei de 850.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru

deportarea în URSS a tatălui său, H.J., decedat la data de 15 mai 1946, în

temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 2512/D din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a

respins acțiunea.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că în Legea nr. 221/2009, după ce prin art. 3

sunt prevăzute măsurile administrative care constituie de drept măsuri

administrative cu caracter politic, în art. 4 alin. (2) se precizează că

„persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică

în mod corespunzător".

Aplicând

corespunzător dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și în cazul

art. 4 alin. (2) din aceeași lege, rezultă că acest din urmă text de lege

prevede că, constituie măsuri administrative cu caracter politic (altele decât

cele prevăzute la art. 3 din lege) și măsurile administrative luate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru sancționarea a oricăror alte fapte

săvârșite, dacă prin săvârșirea acestor fapte s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată, cu

modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, în afara

celor prevăzute expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri

administrative cu caracter politic orice alte măsuri represive, luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru sancționarea unor fapte prin

a căror săvârșire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cu toate modificările și completările succesive),

anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității,

terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au

deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și

a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale

existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de

aceasta; acțiuni de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului

comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale

și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate

sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie

politică, de avere ori de origine socială.

Astfel, s-a reținut

că prizonieratul de război, deportarea la muncă forțată în fosta URSS sau

strămutarea și stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în

această categorie de măsuri administrative cu caracter politic, lipsind cel

puțin scopul expres determinat de lege al faptei săvârșite.

Altminteri, și în

concepția art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt

orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte

organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cele mai sus înșirate).

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel reclamanta.

Curtea de Apel Oradea,

secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 142/A din 4 mai 2011, a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința

tribunalului, în sensul că a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul

politic al măsurii administrative a prizonieratului dispusă față de antecesorul

reclamantei H.J. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata sumei 10.000 euro, despăgubiri morale în favoarea reclamantei.

În motivarea soluției

sale, Curtea a reținut următoarele considerente:

Tema pretențiilor în

cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a

măsurii administrative a prizonieratului dispusă față de antecesorul

reclamantei H.J., pe teritoriul URSS la muncă de reconstrucție, urmată de

decesul acestuia în perioada prizonieratului la data de 15 mai 1946, cererea

fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În mod greșit

instanța de fond a reținut că măsura administrativă luată față de antecesorul

reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În același sens

susținerile intimaților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se arată că măsura

administrativă a prizonieratului luată față de antecesorul reclamantei nu are

caracter politic sunt nefondate.

Astfel, este adevărat

faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice

urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în

temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr.

221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul

prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor

măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.

În acest sens se va

avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri,

art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele

cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația

peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea

tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în

fosta URSS în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945 nu este de

natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare

a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce

la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație

în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui

acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe

teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea

Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945

acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru

încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Faptul că s-au

acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar

ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul

Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de

complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o

dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea

consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor

pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi,

degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute

prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt

suficiente.

Cât privește apărarea

intimaților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la decizia Curții Constituționale

s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr.

1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care

dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei

practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor

formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza

de față.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a

României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se

observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în

care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au

fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat de jurisprudența bine stabilită a

instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva

României).

Cum până la

publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 practica Curții de

Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea

fundamentală.

Instanța a apreciat

că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul

nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului

Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha

împotriva României.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere perioada pentru care s-a

dispus măsura administrativă cu caracter politic, precum și consecințele

produse prin măsura respectivă, faptul că în perioada prizonieratului

antecesorul reclamantei a decedat, pentru a se asigura astfel o

proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs,

astfel că, avându-se în vedere și practica constantă a instanței în cazuri

similare s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor

pentru prejudiciul moral în cuantum de 10.000 euro.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român.

I. Recurentul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

formulat următoarele critici:

curtea de apel a reținut că măsura deportării în URSS, la care a fost supus

tatăl reclamantului, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr.

221/2009.

Analizată prin prisma

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă

în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol,

deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată prin prisma

art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în URSS nu satisface nici

unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al

măsurii.

De asemenea, măsura

nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie

1945, fiind dispusă anterior.

În consecință, nu

este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în

timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii

ca nefondată, neavând nicio relevanță faptul că din punct de vedere al

desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale

Statului Român.

Potrivit normelor de

drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea etnicilor

germani și maghiari începând cu 1 ianuarie 1945 în fosta URSS, la munca de

reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație

la acea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din

septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la

Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma

prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în

URSS.

Măsuri reparatorii

pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice,

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost

acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința

unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

morale acordate reclamantului, în sumă de 31.000 RON, este exagerat de mare

raportat la practica ÎCCJ și CEDO în materie și constituie o îmbogățire fără

just temei.

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, așa încât aceste prevederi legale nu mai pot

constitui temei pentru acordarea daunelor morale.

Întrucât deciziile

Curții Constituționale devin general obligatorii din momentul publicării lor în

M. Of., înseamnă că Decizia nr. 1358/2010 este aplicabilă și în cauza pendinte,

reclamantul nemaifiind astfel îndreptățit la despăgubirile pe care le solicită

prin acțiune.

În consecință,

recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, menținerea

soluției de respingere a acțiunii, pronunțată la fond, iar, în subsidiar,

diminuarea cuantumului daunelor morale.

Recurentul-pârât

Statul Român a criticat hotărârea curții de apel sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum și sub aspectul

efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens

în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale

în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate

caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Analizând decizia civilă

recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru

următoarele considerente, comune ambelor recursuri.

Criticile referitoare

la neîncadrarea măsurii deportării în URSS a autorului reclamantului în sfera

de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar,

deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele

prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ

în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru

acordarea daunelor morale pretinse de reclamant și, în măsura în care acesta ar

subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporționalității și

echității.

Așa cum se susține

prin motivele de recurs, măsura deportării în URSS a tatălui reclamantului, în

perioada ianuarie 1945 - iulie 1947, nu se încadrează în sfera de reglementare

a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel, Legea nr.

221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au

fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar

susținerilor recurentei.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în URSS suferită de autorul reclamantei i-a creat acesteia

prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții

sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și

reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în

mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr.

221/2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată,

conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția

perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2),

text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează

posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri

administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de

lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor

administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către

instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de

referință a legii.

Nu are relevanță, din

perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs

efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea

reclamantei în țară, 13 ianuarie 1949, relevant fiind momentul la care a fost

dispusă.

Relevanța acestui

moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei

cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie

să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie

îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic

în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura

administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de

stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre

autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată

de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de

organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a

prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării

etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate

au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul

sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor

germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării au aparținut

forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele

sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România,

la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform

clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără

puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte,

faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a

Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul reclamantei, până la 13 ianuarie

1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea

părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele

competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit

principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat

toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Reclamanta a fost

deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană,

iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun

dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din

O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare".

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

d) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

e) respectarea drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea

drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

f) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială".

Situația autorului

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe

criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea

vreunei fapte, prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este

incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece autorul reclamantei a fost pur și simplu deportată fără voința lui în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte,

ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația

altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care

beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din

perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul

reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești.

În consecință, măsura

deportării luată față de autorul reclamantei excede cadrului procesual și

condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o

nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală

inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri.

Față de soluția ce

urmează a se pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursurile și va modifica în tot decizia recurată, în

sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva

Sentinței civile nr. 2512/D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare,

secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 142

din 4 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică în tot

decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E.

împotriva Sentinței civile nr. 2512/D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu

Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM