ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3512/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția civilă, reclamanta H.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 850.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru deportarea în URSS a tatălui său, H.J., decedat la data de 15 mai 1946, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 2512/D din 11 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în Legea nr. 221/2009, după ce prin art. 3 sunt prevăzute măsurile administrative care constituie de drept măsuri administrative cu caracter politic, în art. 4 alin. (2) se precizează că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Aplicând corespunzător dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și în cazul art. 4 alin. (2) din aceeași lege, rezultă că acest din urmă text de lege prevede că, constituie măsuri administrative cu caracter politic (altele decât cele prevăzute la art. 3 din lege) și măsurile administrative luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru sancționarea a oricăror alte fapte săvârșite, dacă prin săvârșirea acestor fapte s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, în afara celor prevăzute expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsuri administrative cu caracter politic orice alte măsuri represive, luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru sancționarea unor fapte prin a căror săvârșire s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 (cu toate modificările și completările succesive), anume: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; acțiuni de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Astfel, s-a reținut că prizonieratul de război, deportarea la muncă forțată în fosta URSS sau strămutarea și stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie de măsuri administrative cu caracter politic, lipsind cel puțin scopul expres determinat de lege al faptei săvârșite. Altminteri, și în concepția art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cele mai sus înșirate). Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 142/A din 4 mai 2011, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului dispusă față de antecesorul reclamantei H.J. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei 10.000 euro, despăgubiri morale în favoarea reclamantei.

În motivarea soluției sale, Curtea a reținut următoarele considerente: Tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative a prizonieratului dispusă față de antecesorul reclamantei H.J., pe teritoriul URSS la muncă de reconstrucție, urmată de decesul acestuia în perioada prizonieratului la data de 15 mai 1946, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În mod greșit instanța de fond a reținut că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În același sens susținerile intimaților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se arată că măsura administrativă a prizonieratului luată față de antecesorul reclamantei nu are caracter politic sunt nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta URSS în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Cât privește apărarea intimaților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la decizia Curții Constituționale s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de jurisprudența bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României). Cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală. Instanța a apreciat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, Curtea a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic, precum și consecințele produse prin măsura respectivă, faptul că în perioada prizonieratului antecesorul reclamantei a decedat, pentru a se asigura astfel o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs, astfel că, avându-se în vedere și practica constantă a instanței în cazuri similare s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 10.000 euro. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român.

I. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. În mod nelegal, curtea de apel a reținut că măsura deportării în URSS, la care a fost supus tatăl reclamantului, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. Analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, deportarea în URSS nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. În consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nicio relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.

Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 1 ianuarie 1945 în fosta URSS, la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la acea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice. Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în URSS. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. 2. Cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sumă de 31.000 RON, este exagerat de mare raportat la practica ÎCCJ și CEDO în materie și constituie o îmbogățire fără just temei. 3. Prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, așa încât aceste prevederi legale nu mai pot constitui temei pentru acordarea daunelor morale.

Întrucât deciziile Curții Constituționale devin general obligatorii din momentul publicării lor în M. Of., înseamnă că Decizia nr. 1358/2010 este aplicabilă și în cauza pendinte, reclamantul nemaifiind astfel îndreptățit la despăgubirile pe care le solicită prin acțiune. În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, menținerea soluției de respingere a acțiunii, pronunțată la fond, iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale.

Recurentul-pârât Statul Român a criticat hotărârea curții de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Analizând decizia civilă recurată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente, comune ambelor recursuri. Criticile referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în URSS a autorului reclamantului în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură, față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamant și, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporționalității și echității.

Așa cum se susține prin motivele de recurs, măsura deportării în URSS a tatălui reclamantului, în perioada ianuarie 1945 - iulie 1947, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate. Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor recurentei.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de autorul reclamantei i-a creat acesteia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform susținerilor reclamantei, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Nu are relevanță, din perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea reclamantei în țară, 13 ianuarie 1949, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.

Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție. Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vederea deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul reclamantei, până la 13 ianuarie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Reclamanta a fost deportată pentru simplul fapt al nașterii ei într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; e) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; f) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială". Situația autorului reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S.

exclusiv pe criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, prin care să se fi opus regimului politic trecut. În speță, nu este incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece autorul reclamantei a fost pur și simplu deportată fără voința lui în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul reclamantei, nu aparțin autorităților de stat românești. În consecință, măsura deportării luată față de autorul reclamantei excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamantă în scopul obținerii de despăgubiri. Față de soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului, nu se mai impune analiza efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile și va modifica în tot decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 2512/D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 142 din 4 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în tot decizia în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta H.E. împotriva Sentinței civile nr. 2512/D din 11 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM