ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3514/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3514/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1609 din 17

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acțiunea

reclamantului S.Ș.Gh., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii

administrative a deportării defunctului S.I., în perioada 3 ianuarie 1945 - 10

octombrie 1948 în fosta Uniune Sovietică în temeiul dispozițiilor art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009 și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că după cum rezultă din Hotărârea nr.

163 din 12 aprilie 1991 emisă de Comisia constituită pentru aplicarea

dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, precum și din Adeverința nr.

22033/83 emisă de fostul Minister al muncii, tatăl reclamantului defunctul

S.I., în perioada 3 ianuarie 1945 - 10 octombrie 1948 a fost deportat în fosta

URSS la muncă de reconstrucție.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3

ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului" la

măsuri reparatorii constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit în perioada cât a fost supus măsurii cu caracter politic. În

temeiul acestor dispoziții legale, reclamantul este îndreptățit a solicita

repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării.

De dispozițiile Legii

nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, circumscriși de

art. 5 alin. (1) precitat, care au fost deportate ori prizoniere în fosta

Uniune Sovietică, deportarea și efectuarea prizonieratului, menținerea acestei

situații și după 23 august 1944 și apoi după încheierea Armistițiului la 12

septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în

sensul prevăzut prin dispozițiile legii reparatorii menționate. În acest sens,

instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din lege „Constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de

muncă obligatoriu .. ". De asemenea, art. 4 alin. (2) dispune că

„Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât

cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să

constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică

în mod corespunzător. "Tocmai datorită acestei trimiteri la dispozițiile

art. 1 alin. (3) caracterul politic în situația acelor „alte măsuri"

rezultă și din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art.

2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2001 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă.

Legea reparatorie ce

constituie temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere și la

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6

martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,

art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază și persoanele

cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990. Articolul 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă,

în art. 1 alin. (2) lit. a) și b) la situația persoanelor deportate și a celor

constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea

sistematică și istorico-teleologică a tuturor dispozițiilor legale reținute,

instanța a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la

munca de reconstrucție a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință, au

fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.

221/2009.

În consecință, în

temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), instanța a acordat reclamantului, în

primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al

acestei măsuri și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, va

obliga pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul

moral suferit de tatăl său în perioada deportării.

La stabilirea

cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura

juridică a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care

definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea,

integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de

principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu

suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă.

Instanța a reținut că

reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii și în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut

în vedere criteriile și plafonul maxim prevăzute de art. I din O.U.G. nr.

62/2010 de aceea instanța a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de

5.000 euro pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de tatăl

său în perioada deportării.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Prin Decizia nr.

131/A din 3 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis

apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul

că a dispus majorarea despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la

5.000 euro la 45.000 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței pronunțată

de instanța de fond și a respins apelul declarat de pârât.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut ca fiind nefondate susținerile apelantului

Statul Român și ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, potrivit

cărora măsura administrativă a deportării luată față de antecesorul

reclamantului nu are caracter politic, motivat de împrejurarea că, potrivit

prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în

sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este

recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945, nu este de

natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare

a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului de vreme ce

la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație

în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui,

acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe

teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea

Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945

acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru

încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Eronate sunt și

susținerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al Legii nr.

221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un

caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin

legile anterioare.

Cât privește critica

referitoare la necesitatea reducerii cuantumului despăgubirilor în limita

fixată de O.U.G. nr. 62/2010, se constată că dispozițiile acestui act normativ

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010

a Curții Constituționale, situație față de care în conformitate cu dispozițiile

art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai

produce efecte juridice.

Este adevărat faptul

că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată

în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au

devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel

Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr.

221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a

României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se

observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în

care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au

fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită

a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva

României).

Ori, cum până la

publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010

- practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, se apreciază că pentru acțiunile

introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor

realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Cât privește

criticile invocate de reclamant referitoare la cuantumul despăgubirilor

acordate de instanța de fond, instanța le-a apreciat a fi fondate, luând în considerare

durata măsurii dispusă față de antecesorul acestora, de consecințele produse și

de intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârât și de Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care au susținut că în privința

măsurii deportării în străinătate nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

221/2009, ci ale Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999.

Totodată, recurenții

au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca

urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție,

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci

când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

În subsidiar,

recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii

daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor

de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea

stabilită de instanța de apel.

Recursurile declarate

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, urmând a fi admise,

pentru următoarele considerente:

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar

susținerilor recurentei.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în URSS suferită de autorul reclamantului i-a creat

acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra

vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare

și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în

mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr.

221/2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată,

conform susținerilor reclamantului, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția

perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2),

text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează

posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri

administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de

lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor

administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către

instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de

referință a legii.

Nu are relevanță, din

perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs

efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului

reclamantului în țară, 10 octombrie 1948, relevant fiind momentul la care a

fost dispusă.

Relevanța acestui

moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei

cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie

să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie

îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic

în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura

administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de

stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre

autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată

de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de

organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat,

din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării

în fosta URSS, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului

Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au

prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, Ordinul

sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor

germani capabili de muncă, precum și Somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a

mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut

forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele

sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România,

la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor

Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a

cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte,

faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a

Legii nr. 221/2009, prelungindu-se până la 10 octombrie 1948, nu are relevanță

în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul

sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice

puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului

suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea pe

teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a

unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările

aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Potrivit art. 1 alin.

(3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de

asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea

penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost

dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și

completările ulterioare".

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea protestului

împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și

abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru răsturnarea

ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de

aceasta;

d) acțiunea de

împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

e) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

f) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine

socială".

Situația autorului

reclamantului nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportat în fosta URSS exclusiv pe

criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea

vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic

trecut.

În speță, nu este

incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece autorul reclamantului a fost pur și simplu deportat fără voința lui în

statul vecin, în vederea reconstrucției URSS, și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

Ipoteza deportaților

din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate

din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația

prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva factorilor decisivi

în luarea acestor măsuri, și care, în cazul autorului reclamantului, nu aparțin

autorităților de stat românești.

În consecință, măsura

deportării luată față de autorul reclamantului excede cadrului procesual și

condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o

nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală

inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obținerii de despăgubiri.

Față de soluția ce

urmează a se pronunța asupra recursurilor, nu se mai impune analiza efectelor

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și nici a

criticilor privind cuantumul daunelor morale, fiind în totalitate lipsită de

interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în

condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu este incidență în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr.

131/A din 3 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică în tot

decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul S.Ș.Gh. împotriva

Sentinței civile nr. 1609/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare,

secția civilă.

Admite apelul

declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe.

Schimbă în tot

sentința în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM