ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3514/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1609 din 17 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, s-a admis în parte acțiunea reclamantului S.Ș.Gh., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării defunctului S.I., în perioada 3 ianuarie 1945 - 10 octombrie 1948 în fosta Uniune Sovietică în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 euro cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că după cum rezultă din Hotărârea nr. 163 din 12 aprilie 1991 emisă de Comisia constituită pentru aplicarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990, precum și din Adeverința nr. 22033/83 emisă de fostul Minister al muncii, tatăl reclamantului defunctul S.I., în perioada 3 ianuarie 1945 - 10 octombrie 1948 a fost deportat în fosta URSS la muncă de reconstrucție.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului" la măsuri reparatorii constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada cât a fost supus măsurii cu caracter politic.

În temeiul acestor dispoziții legale, reclamantul este îndreptățit a solicita repararea prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării. De dispozițiile Legii nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, circumscriși de art. 5 alin. (1) precitat, care au fost deportate ori prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea și efectuarea prizonieratului, menținerea acestei situații și după 23 august 1944 și apoi după încheierea Armistițiului la 12 septembrie 1944, constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile legii reparatorii menționate.

În acest sens, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 din lege „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu .. ". De asemenea, art. 4 alin. (2) dispune că „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. "Tocmai datorită acestei trimiteri la dispozițiile art. 1 alin. (3) caracterul politic în situația acelor „alte măsuri" rezultă și din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/2001 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. Legea reparatorie ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri face trimitere și la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. (4) dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Articolul 1 al acestui din urmă act normativ face referire expresă, în art. 1 alin. (2) lit. a) și b) la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a tuturor dispozițiilor legale reținute, instanța a apreciat că persoanele care au fost prizoniere ori deportate la munca de reconstrucție a fostei Uniuni Sovietice în perioada de referință, au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (2), instanța a acordat reclamantului, în primul rând, o reparație morală prin recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri și apoi, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege, va obliga pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său în perioada deportării.

La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ținut seama de natura juridică a prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă. Instanța a reținut că reclamantul a beneficiat de măsuri reparatorii și în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990. De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-au avut în vedere criteriile și plafonul maxim prevăzute de art. I din O.U.G.

nr. 62/2010 de aceea instanța a apreciat ca fiind echitabilă acordarea sumei de 5.000 euro pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de tatăl său în perioada deportării. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul și pârâtul. Prin Decizia nr. 131/A din 3 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus majorarea despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la 5.000 euro la 45.000 RON, menținând restul dispozițiilor sentinței pronunțată de instanța de fond și a respins apelul declarat de pârât.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut ca fiind nefondate susținerile apelantului Statul Român și ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, potrivit cărora măsura administrativă a deportării luată față de antecesorul reclamantului nu are caracter politic, motivat de împrejurarea că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945, nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Eronate sunt și susținerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Cât privește critica referitoare la necesitatea reducerii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G.

nr. 62/2010, se constată că dispozițiile acestui act normativ au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice. Este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Cât privește criticile invocate de reclamant referitoare la cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond, instanța le-a apreciat a fi fondate, luând în considerare durata măsurii dispusă față de antecesorul acestora, de consecințele produse și de intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care au susținut că în privința măsurii deportării în străinătate nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci ale Decretului-lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999.

Totodată, recurenții au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. În subsidiar, recurenții au criticat decizia instanței de apel sub aspectul întinderii daunelor morale acordate reclamantului, susținând că o aplicare corectă a criteriilor de evaluare a prejudiciului moral ar fi condus la o sumă mai mică decât cea stabilită de instanța de apel.

Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, urmând a fi admise, pentru următoarele considerente: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat, contrar susținerilor recurentei.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în URSS suferită de autorul reclamantului i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere. Or, în speță, situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform susținerilor reclamantului, în ianuarie 1945, deci, anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Nu are relevanță, din perspectiva incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și ulterior aplicării sale, respectiv până la reîntoarcerea autorului reclamantului în țară, 10 octombrie 1948, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.

Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție. Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către instanța de apel.

În cazul deportării în fosta URSS, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și Somația lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de Armistițiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se până la 10 octombrie 1948, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Potrivit art. 1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege), „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare". Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; e) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; f) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială". Situația autorului reclamantului nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, astfel cum s-a arătat, aceasta fiind deportat în fosta URSS exclusiv pe criteriul apartenenței sale la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este incidență nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece autorul reclamantului a fost pur și simplu deportat fără voința lui în statul vecin, în vederea reconstrucției URSS, și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță. Ipoteza deportaților din motive etnice prezintă diferențe față de situația altor persoane reprimate din motive politice în regimul trecut și care beneficiază de reparația prevăzută în Legea nr. 221/2009, cel puțin din perspectiva factorilor decisivi în luarea acestor măsuri, și care, în cazul autorului reclamantului, nu aparțin autorităților de stat românești.

În consecință, măsura deportării luată față de autorul reclamantului excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive deduse judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată, aleasă de reclamant în scopul obținerii de despăgubiri. Față de soluția ce urmează a se pronunța asupra recursurilor, nu se mai impune analiza efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și nici a criticilor privind cuantumul daunelor morale, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu este incidență în speță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 131/A din 3 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în tot decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul S.Ș.Gh. împotriva Sentinței civile nr. 1609/D din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Admite apelul declarat de pârât împotriva aceleiași sentințe. Schimbă în tot sentința în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamant ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM