ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3209/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3209/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 mai

2010 pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta S.E., în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței

să fie obligat pârâtul să-i plătească suma de 93.000 euro cu titlu de daune

morale, pentru condamnarea politică suferită de tatăl ei S.M.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că tatăl ei, S.M., a fost deportat în U.R.S.S. pentru a

participa la munca de reconstrucție în perioada 03 ianuarie 1945 - 31 iulie

1947, unde a și murit în data de 31 iulie 1947, aducându-i-se grave prejudicii

morale.

În drept, a invocat

dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora.

Prin Sentința civilă

nr. 2090/D din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul

nr. 3314/83/2010, s-a respins ca nefondată cererea reclamantei S.E.,

reținându-se că măsura invocată de reclamantă nu se încadrează în categoria

măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de dispozițiile din

Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 160/A din 19 mai 2011 a admis

apelul declarat de reclamantă și a schimbat în întregime sentința primei

instanțe, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.E.,

în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, a fost constatat caracterul politic al măsurii

administrative a deportării luată împotriva lui S.M., cu începere din 03

ianuarie 1945, decedat la data de 31 iulie 1947 în fosta U.R.S.S. și a fost

obligat pârâtul la 10.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea

reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, este adevărat că această măsură luată

împotriva tatălui reclamantei-deportarea - nu este din punct de vedere al

naturii sale juridice, urmarea unei condamnări și că, analizată prin prisma

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza

vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol.

Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1

alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

214/1999, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 s-a constatat că deportarea,

prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde

caracterul politic al măsurii.

Astfel, potrivit art.

3 din Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic

orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect

dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. În conținutul

măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus și deportarea în

străinătate, după 23 august 1944 din motive politice, conform art. 3 lit. d)

din O.U.G. nr. 214/1999, ipoteză care evident se referă la persoanele care au

făcut obiectul Ordinului de deportare emis de puterea sovietică și pus în

aplicare cu concursul autorităților naționale.

De altfel, s-a arătat

că deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S.,

lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului

nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabil de muncă,

bărbați între 17 - 45 ani, femei între 18 - 30 ani, constituie o măsură

administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă

în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioada respectivă

fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei

indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ,

iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-Lege nr. 118/1990, sunt

enunțate în chiar titlul legii privind „acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri”.

Totodată, instanța de

apel a reținut că, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei,

a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă

era aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate

fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor

drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate

corporală și siguranță personală.

În concluzie,

caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei, nu numai că a

continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul

Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt

stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de încetare

a acesteia.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut că, la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a),

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, altfel părților le este

încălcat dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului. În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (

Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, parag. 81).

În plus, în prezenta

speță reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în

executare) și prin care-i fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o

„speranță legitimă” și prin urmare un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 din Convenție.

De asemenea, s-a mai

reținut că, și în ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate

beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 (dispoziție declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale), aceasta este îndreptățită a obține despăgubiri pe

dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui

acesteia.

Instanța de apel a

concluzionat că, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei,

deși s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar

încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice

discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive

favorabile, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, curtea de apel a apreciat că suma de 10.000 de euro

acordată cu titlu de despăgubiri civile este în măsură a înlătura calitatea de

victimă a reclamantei, fără a fi considerată ca o sumă excesivă sau doar

modică.

Decizia Curții de

Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

I. Recurentul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a

formulat următoarele critici:

În mod nelegal,

Curtea de Apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus

tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009.

Analizată prin prisma

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a fost dispusă

în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol,

deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată prin prisma

art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S. nu satisface

nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al

măsurii.

De asemenea, măsura

nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 6 martie 1945,

fiind dispusă anterior.

În consecință, nu

este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în

timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii

ca nefondată, neavând nicio relevanță faptul că din punct de vedere al

desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale

Statului Român.

Potrivit normelor de

drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea etnicilor

germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de

reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație

la acea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din

septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la

Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma

prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în

U.R.S.S.

Măsuri reparatorii

pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice,

în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945, au fost

acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința

unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-Lege nr.

118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

S-a mai susținut că,

cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 10.000 euro, este

exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și

Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și constituie o îmbogățire fără

just temei.

Pe de altă parte, s-a

arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este

general obligatorie și se aplică și cauzelor în curs de judecată nesoluționate

definitiv la data publicării ei, deci și cauzei de față, astfel că lipsește

temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri.

II. Recurentul-pârât

Statul Român a criticat hotărârea Curții de Apel sub aspectul cuantumului

daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum și sub aspectul

efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens

în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale

în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate

caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile din

recursul Parchetului referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S.

a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun

a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această

măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage,

deci, incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce

măsură, față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă

sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă

și, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă

principiul proporționalității și echității.

Așa cum susține și

recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada 03

ianuarie 1945 - 31 iulie 1947, nu se încadrează în sfera de reglementare a

Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel, Legea nr.

221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au

fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului

totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr.

221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici

respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia

prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra sa,

acesta decedând la scurt timp după aceea.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale,

obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în

mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile

suportate, cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație

pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță,

situația tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte,

domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost

fundamentată cererea de chemare în judecată.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată

față de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres

prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la

care face trimitere actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2),

text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează

posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri

administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de

lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989 și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor

administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către

instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de

referință a legii.

Relevanța acestui

moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei

cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie

să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie

îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic

în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura

administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de

stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre

autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată

de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de

organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a

prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către recurent.

În cazul deportării

etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate

au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Pe de altă parte,

faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a

Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 31

iulie 1947, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea

părții pe teritoriul sovietic, numai organismele competente sovietice puteau

dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de

stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat

toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G.

nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

Tatăl reclamantei a

fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de

contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3)

din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art. 1 alin.

(3)

[

la care face

trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege

]

, „Constituie, de asemenea, condamnare cu

caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin

săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

Aceasta înseamnă că,

pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta

trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea

desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin.

(1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop:

a) exprimarea

protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste,

precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;

b) susținerea sau

aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c) propaganda pentru

răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea

împotrivirii față de aceasta;

c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d) respectarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și

respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e) înlăturarea

măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de

limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de

origine socială”.

Situația tatălui

reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus,

acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la

etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta,

prin care să se fi opus regimului politic trecut.

În speță, nu este

incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță,

deoarece tatăl reclamantei a fost pur și simplu deportat fără voința lui în

statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie

pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat

vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică. O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată

în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, urmează

a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor

legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura deportării luată față de

autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr.

221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul

acestui act normativ.

Sunt, așadar,

întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în baza căruia recursul Parchetului se impune a fi admis și pe cale de

consecință va fi admis și recursul pârâtului Statul Român, urmând ca în

aplicarea art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

să se dispună modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului

declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond.

Criticile referitoare

la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și

la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a

Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile în care s-a

stabilit că situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de

reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluția

de respingere a acțiunii reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei nr. 160/A din 19 mai 2011

a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o modifică, în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta S.E. împotriva Sentinței nr. 2090/D din

14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 mai 2012.

Procesat de GGC - AS