ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4058/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția civilă, reclamanta K.S. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale suferite de tatăl său, urmare măsurii deportării în U.R.S.S. luate împotriva sa. Reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 2604/D din 12 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția civilă, s-a respins acțiunea. Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere că cererea nu se încadrează nici în disp.

art. 4 din Legea nr. 221/2009, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată cu scop de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Caracterul politic, din această perspectivă, al măsurii este infirmat prin însăși data la care a fost dispusă - anterior perioadei menționate în art. 1 din Legea nr. 221/2009 - 06 martie 1945. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. Prin decizia nr. 157 din 18 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul reclamantei, a modificat sentința Tribunalului, în sensul că a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii de deportare pe teritoriul U.R.S.S.

dispusă față de antecesorul reclamantei și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 42.000 RON, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei. În motivarea soluției sale, Curtea de apel a reținut că în mod greșit prima instanță a reținut că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în același sens fiind și susținerile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens, instanța a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 06 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar,

din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale rezultă că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 06 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 06 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Cât privește apărarea intimaților Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la decizia Curții Constituționale, s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai Curții Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României). Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Instanța de apel a apreciat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României. În ce privește cuantumul despăgubirilor, a fost avută în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum și consecințele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs, astfel că, avându-se în vedere și practica constantă a instanței în cazuri similare, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 42.000 RON.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. I. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: În mod nelegal, curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la care a fost supus tatăl reclamantei, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. Analizată prin prisma dispozițiilor art. 3, din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S. nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.

Totodată, nici din perspectiva art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și, implicit, art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, această măsură nu satisface niciunul dintre criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii, după 06 martie 1945, fiind dispusă anterior. În consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură etnică, iar în timp se situează înainte de 06 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nicio relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 06 martie 1945. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale Statului Român.

Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de statul sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice. Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 martie 1945, au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945 prin O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. S-a mai susținut că cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 57.000 RON, este exagerat de mare raportat la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materie și constituie o îmbogățire fără just temei. Pe de altă parte, s-a arătat că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie și se aplică și cauzelor în curs de judecată nesoluționate definitiv la data publicării ei, deci și cauzei de față. În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, respingerea acțiunii reclamantei, iar, în subsidiar, diminuarea cuantumului daunelor morale. II.

Recurentul-pârât Statul Român a criticat hotărârea curții de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, considerându-l prea mare, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. În ce privește recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: Criticile referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S.

a autorului reclamantei în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci, incidența actului normativ în discuție, ar intra în discuție în ce măsură, față de Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamantă și, în măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă principiul proporționalității și echității. Așa cum susține și recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a tatălui reclamantei, în perioada ianuarie 1945-octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999 reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat. Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât, aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de tatăl reclamantei a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții lui ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția însă de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația tatălui reclamantei nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de tatăl reclamantei în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei de referință din actul normativ arătat. Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii. Relevanța acestui moment nu este întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze anterior datei de 06 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de vedere juridic și istoric, de către recurent. În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Astfel, ordinul sovietic nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum și somația lansată la 06 ianuarie 1945 de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării au aparținut forțelor sovietice de ocupație, iar nu Statului Român, care, prin organismele sale de la acea dată, și în baza Convenției de armistițiu semnată de România la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenției, și limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.

Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul tatălui reclamantei, până la 18 octombrie 1949, nu are relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică. Tatăl reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit art. 1 alin. (3) [la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege], „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”. Aceasta înseamnă că pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art. 2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c 1 ) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.

Situația tatălui reclamantei nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunțate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenței la etnia germană, iar nu determinat de săvârșirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut. În speță, nu este incidentă nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din Ordonanță, deoarece tatăl reclamantei a fost pur și simplu deportat fără voința lui în statul vecin, în vederea reconstrucției U.R.S.S., și ca măsură sancționatorie pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică.

O astfel de activitate ar fi presupus voința părții exprimată în acest sens, ceea ce nu este cazul în speță. În concluzie, urmează a se reține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura deportării luată față de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ. Sunt, așadar, întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia recursul Parchetului se impune a fi admis, urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. să se dispună modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond. II. Recursul declarat de pârât este nefondat. Criticile formulate de pârât vizează efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și cuantumul despăgubirilor, astfel că acestea sunt nefondate, în condițiile în care s-a stabilit că situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică soluția de respingere a acțiunii reclamantei. În consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Satu Mare, împotriva deciziei nr. 157A din 18 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii. Modifică în tot decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 2604/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 iunie 2012.