ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2587/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2587/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1864/D din data de 30 septembrie 2010, pronunțată în dosar nr.

2976/83/2010, Tribunalul Satu Mare a

respins acțiunea reclamantului D.I. formulată

împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice, având ca obiect despăgubiri în temeiul dispoziției Legii nr. 221/2009.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele

considerente:

Tribunalul

a constatat că acțiunea este neîntemeiată deoarece reclamantul nu are vocație la

beneficiul Legii nr. 221/2009 din următoarele motive: în speță, nu există o

hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o

condamnare cu caracter politic; măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989; măsura administrativă nu a fost dispusă de organele

fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de

ocupație, la 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu, înaintând chiar o notă de

protest vicepreședintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru

România; măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele

administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009; fapta

pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute

de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Împotriva

acestei sentințe, a declarat recurs, calificat de instanță ca apel, reclamantul

D.I., solicitând casarea sentinței, și admiterea acțiunii sale, așa cum a fost

formulată.

În

motivarea căii de atac, reclamantul a susținut că prima instanță a făcut face o

analiză sumară, superficială și eronată asupra dreptului său la despăgubiri,

dar și în ce privește interpretarea Legii nr. 221/2001, în contradicție chiar

cu practica judiciară a Tribunalului Satu Mare.

În drept,

a invocat art. 4 alin. (2), (3), (4), art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (4) din

Legea nr. 221/2009, Decretul-lege nr. 118/1990.

Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat prin precizările formulate în scris

că, prin raportare la art. 4 din Legea nr. 221/2009 măsura de deportare nu este

o măsură cu caracter politic, apoi este necesar a se ține cont de despăgubirile

acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990. A mai invocat că, raportat la

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate ca

fiind neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 222/2009,

nu se mai pot acorda despăgubiri.

Curtea

de Apel Oradea – secția civilă mixtă, prin decizia nr. 83/A din 24 martie 2011,

a admis apelul declarat de reclamantul D.I. împotriva sentinței civile nr. 1864/D

din data de 30 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a

schimbat-o în tot în sensul că:

A admis

acțiunea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

A

constatat caracterul politic al măsurii de deportare luată împotriva reclamantului,

deportat în U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945 – 15 septembrie 1947.

A

obligat pe pârât la plata sumei de 32.000 lei, despăgubiri în favoarea

reclamantului.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Este adevărat că măsura luată

împotriva reclamantului – deportarea - nu este din punct de vedere al naturii

sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative și că,

analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost

dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest

articol, și deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată fiind însă prin prisma art.

4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 și

implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr.

118/1990 se constată că deportarea satisface criteriile prevăzute de aceste

legi și de care depinde caracterul politic al măsurii.

Astfel,

potrivit art. 3 din

Legea nr. 221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice

măsură luată de organele fostei miliții sau securități având ca obiect

dislocarea sau stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și

colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”.

De

altfel, deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S.,

lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr.

1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili

de muncă, bărbați între 17-45 ani, femei între 18-30 ani, constituie o măsură

administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă

în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă

fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei

indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ,

iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990, sunt

enunțate în chiar titlul legii privind ”acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri”.

Astfel,

chiar dacă măsura administrativă respectivă a fost luată de statul rus, Rusia

la acea dată era aliata României împotriva Germaniei, situație în care statul

român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații

colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață,

integritate corporală și siguranță personală.

Culpa Statului

Român rezultă și din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după

luna martie 1945 acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor

săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Referitor

la susținerile

cu privire la faptul că măsurile

reparatorii pentru deportări ale populației civile în lagăre de concentrare din

străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu

începere de la 06 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990,

republicat, iar pentru perioada 06 septembrie 1940 - 06 martie 1945 prin O.G. nr.

105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000 și că, acordându-se daune

morale și în baza Legii nr. 221/2009,

s-ar ajunge la o dublă reparație,

sunt de asemenea neîntemeiate.

Legea nr.

221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea

persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut

obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative

asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale și materiale

suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres

prevăzute în actele normative.

Legea menționată

are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare, având ca scop înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu

caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste

condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de

despăgubiri morale, dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material

produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect

al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au

obținut despăgubiri în echivalent.

Referitor

la susținerile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în

baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a

obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că această decizie nu este

aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data

pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

A

aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat

persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție

de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de

elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În

consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența

sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Pe de

altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul

Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri

inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a

Croația, paragraf 81).

Și în

ipoteza în care s-ar considera că reclamantul nu mai poate beneficia de

despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziție

declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, aceasta este îndreptățită la a obține despăgubiri pe

dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva sa. Într-o

astfel de ipoteză, nu s-ar putea invoca nici prescripția dreptului de a cere

despăgubiri câtă vreme Legea nr. 221/2009 a repus persoana în cauză în dreptul

de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive luate de regimul

comunist instaurat în România după 6 martie 1945.

În cazul

în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului, deși s-a constatat

caracterul politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul

egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de

persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravine art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De

altfel și prin Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale prin care s-a

declarat neconstituțional art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a

reținut că, principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat

de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex,

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”. Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită

de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în

exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o

obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația

națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației

naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste

principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C.E.D.O. în cauza Thorne

vs The United Kingdom, pronunțată în 2009.

Instanța

de apel a motivat că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamant s-ar

crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Pretențiile

reclamantului sunt justificate și prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009

(aliniat care nu a fost declarat ca fiind neconstituțional), câtă vreme în

perioada în care acesta a fost deportat, nu a avut posibilitatea de a realiza

venituri în vederea susținerii materiale a familiei sale, fiind astfel

îndreptățit chiar la obținerea unor daune materiale.

În ceea

ce privește cuantumul despăgubirilor instanța a apreciat că la stabilirea în concret

al acestor despăgubiri, trebuie să se țină seama de natura juridică a

prejudiciului suferit și anume atingerea adusă unor valori care definesc

personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea

corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și de principiul potrivit

căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să

nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă. Cuantificarea unui astfel

de prejudiciu este dificilă, de aceea, în consonanță cu jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rolul instanței se circumscrie la acordarea unei

satisfacții apreciată ca fiind echitabilă.

În cauză, Curtea a apreciat ca fiind echitabilă

acordarea sumei de 32.000 lei pentru repararea pecuniară a prejudiciului moral

suferit de reclamant, în perioada 03 ianuarie 1945 – 15 septembrie 1947 în care

a fost deportat în fosta U.R.S.S, câte 10.000 lei pentru fiecare lună de

deportare, conform practicii constante a instanței în materie. De altfel,

raportat la practica C.E.D.O. în materia daunelor morale și a celor materiale

cuantumul despăgubirilor stabilite este concordant cu această practică,

raportat și la caracterul vădit abuziv al măsurii luate împotriva reclamantului

și la durata îngrădirii drepturilor și libertăților cetățenești ale acesteia.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu-Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea.

Prin recursul său,

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu-Mare

a solicitat admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate în

sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Pârâtul a susținut cu

privire la cuantumul despăgubirilor că au fost supraevaluate întrucât nu s-a

făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a

masurilor luate.

Regulile de evaluare

a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție

morală, pe baza unei aprecieri in echitate.

Raportat la împrejurările

spetei, o statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (si nu una

având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al

cuantumului despăgubirilor.

Recurentul-pârât a

invocat jurisprudența C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relative

modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood

impotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova impotriva Bulgariei).

Acesta a mai susținut

faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusa judecății, a

fost instituita de către legiuitor prin prevederile Ordonatei de Urgenta nr. 214/1999

privind acordarea calității de luptător in rezistenta anticomunista persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum si

persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri

administrative abuzive și Decretulo-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor

drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu

începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in străinătate ori

constituite in prizonieri.

Pornind aprioric de

la premisa ca aceste acte normative au fost de natură să acopere in totalitate

aceste prejudicii, se impune evitarea unei duble reparații atât prin acordarea

unor daune materiale cat si prin acordarea daunelor morale, pe calea Legii nr. 221/2009.

De asemenea,

modalitatea de reparare a prejudiciului este stabilita prin art. 5 din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

context legislativ in care instanța, potrivit alin. (5), nu a dispus

verificarea solicitării de către reclamant a acordării eventualelor despăgubiri

si potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005 „ Acordarea de

despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de

drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005,

cu modificările și completările ulterioare.

Instanța, trebuie să țină

seama la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, de întreaga paletă de măsuri

cu caracter reparatoriu impuse prin reglementări legislative anterioare.

Așadar, Legea nr. 221/2009

nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite

prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Recurentul-pârât a

mai susținut că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Astfel, in temeiul

prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanța

doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Prin recursul său,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârii atacate și, pe de o parte, modificarea în totalitate a

acestei hotărâri în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței

tribunalului iar pe de altă parte, schimbarea în parte a deciziei civile

recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 32.000

lei acordate reclamantului.

Recurentul Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1.

În mod nelegal, curtea de apel a reținut că măsura deportării în U.R.S.S., la

care a fost supus reclamantul, se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr.

221/2009.

Analizată

prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură nu a

fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul

acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată

prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și,

implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea în U.R.S.S.

nu satisface nici unul dintre criteriile prevăzute și de care depinde

caracterul politic al măsurii.

De

asemenea, măsura nu se situează în timp, din punctul de vedere al dispunerii,

după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior.

În

consecință, nu este îndeplinită nici această condiție, măsura fiind de natură

etnică, iar în timp se situează înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune

respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct

de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945.

Condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de

Legea nr. 221/2009 ca temei al acordării de despăgubiri, trebuie să fie ale

Statului Român.

Potrivit normelor de

drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea

începând

cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S., la munca de reconstrucție, a fost o

măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și

executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din

septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și, implicit, legalizat sub forma prestațiilor în muncă

deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

Măsuri

reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pe

motive etnice, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie

1945, au fost acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada

6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința

unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

2.

Cuantumul daunelor morale acordate reclamantului este exagerat de mare raportat

la practica Î.C.C.J. și C.E.D.O. în materie și constituie o îmbogățire fără

just temei.

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010,

prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, este general obligatorie și se aplică și

cauzelor în curs de judecată nesoluționate definitiv la data publicării ei,

deci și cauzei de față.

La data publicării în

M. Of. a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, reclamantul nu avea o

hotărâre care să poată fi pusă în executare, deoarece sentința tribunalului nu

era definitivă, deci nu se poate considera că avea un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție iar pe de altă parte, răspunderea civilă

delictuală a Statului Român, conform dreptului comun – art. 998 C. civ., nu

poate fi antrenată în cauză, deoarece în materie are aplicabilitate legea

specială - Legea nr. 221/2009 iar măsura administrativă a deportării nu are

caracter delictual; totodată Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale nu

este aplicabilă în speță, ci numai Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale - care, din momentul publicării în M. Of. este obligatorie și

se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței - deci și pentru

prezentul dosar, astfel încât reclamantul D.I. nu este îndreptățit la

despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, în ordinea în care desfășurarea

judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile din

recursul Parchetului referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S.

a reclamantului în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi

analizate, în mod prioritar, deoarece numai în ipoteza în care această măsură

s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și ar atrage, deci,

incidența actului normativ în discuție, s-ar putea pune problema în ce măsură,

față de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, mai subzistă sau nu

temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamant și, în

măsura în care acesta ar subzista, dacă despăgubirile acordate respectă

principiul proporționalității și echității.

Așa

cum susține și recurentul, măsura deportării în U.R.S.S. a reclamantului, în

perioada ianuarie 1945 - septembrie 1947, nu se încadrează în sfera de

reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind întemeiate.

Astfel,

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în

favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de

care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Acest act normativ adoptat după

aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat

cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și

materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu

modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999

reprezintă, ele însele, măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care

au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la

cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009,

dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea

acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație amintite, care să impună

ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul

normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este

determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta,

și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat că măsura

deportării în U.R.S.S. suferită de reclamant a creat acestuia prejudicii ale

căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții lui ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de

domiciliu și mutarea forțată, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi

în condiții materiale precare constituie suferințe care, în mod cert, justifică

acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate, cu condiția

însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se

fundamentează o asemenea cerere.

Or, în speță, situația reclamantului

nu se circumscrie, sub mai multe aspecte, domeniului de aplicare a Legii nr. 221/2009,

act normativ pe care a fost fundamentată cererea de chemare în judecată.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2

decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată față de

reclamant în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzute de lege,

sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere

actul normativ arătat.

Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui

incidență se dezbate în cauză și care vizează posibilitatea constatării

caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate

în art. 3, face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Or, acest text de lege se referă fără

echivoc la condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989

și, cum dispoziția se aplică și în ipoteza măsurilor administrative al căror

caracter politic urmează a fi constatat de către instanță, este fără dubiu că o

astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referință a legii.

Nu are relevanță, din perspectiva

incidenței Legii nr. 221/2009, că măsura administrativă și-a produs efectele și

după 6 martie 1945, relevant fiind momentul la care a fost dispusă.

Relevanța acestui moment nu este

întâmplătoare, ci își găsește explicația în legătura acestei cerințe a legii,

cea a momentului la care a fost luată măsura, și care trebuie să se plaseze

anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiții ce trebuie îndeplinite

pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul

actului normativ în discuție.

Astfel, pentru măsura administrativă

respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorității de stat cu putere

de decizie în luarea și aplicarea acestei măsuri, dintre autoritățile statale

românești, pentru a se putea obține o reparație acordată de Statul Român, în

condițiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor

state, cum este cazul în speță și cum în mod corect s-a prezentat, din punct de

vedere juridic și istoric, de către recurent.

Faptul că durata deportării s-a

suprapus în parte și cu perioada de referință a Legii nr. 221/2009,

prelungindu-se, în cazul reclamantului, până în septembrie 1947, nu are

relevanță în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părții pe

teritoriul sovietic și până la părăsirea acestuia, numai organismele competente

sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului

suveranității de stat, în niciun caz autoritățile române.

Deportarea pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui

de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu

referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Deportarea nu s-a făcut pentru fapte

de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 1 alin.

(3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit art.

1 alin. (3) (la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeași lege),

„Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte

fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu

arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare”.

Aceasta

înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic,

aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin

activitatea desfășurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speță.

Conform art.

2 alin. (1) din ordonanța amintită, „(1) Constituie infracțiuni săvârșite din

motive politice infracțiunile care au avut drept scop:

a)

exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii

comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut

puterea politică;

b) susținerea

sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;

c)

propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau

manifestarea împotrivirii față de aceasta;

c

1

)

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;

d)

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea

și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;

e)

înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine

etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere

ori de origine socială”.

Reclamantul

nu a făcut dovada în cauză că s-ar încadra în vreunul dintre cazurile enunțate

mai sus.

În concluzie, urmează a se reține că

instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale

susmenționate, atunci când a reținut că măsura deportării luată față de

reclamant se încadrează în domeniul de reglementate al Legii nr. 221/2009 și că

astfel reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în temeiul acestui act

normativ.

Sunt, așadar, întrunite cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia

recursul Parchetului se impune a fi admis și pe cale de consecință va fi admis

și recursul pârâtului Statul Român, urmând ca în aplicarea art. 312 alin. (1)-(3)

cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. să se dispună modificarea deciziei

recurate, în sensul respingerii, ca nefondat, al apelului declarat de reclamant

împotriva sentinței de fond, prin care, în mod legal, s-a respins acțiunea

reclamantului.

Criticile referitoare la efectele

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în speța de față și la

cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reținerii incidenței în cauză a

Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condițiile în care s-a

stabilit că situația dedusă judecății nu se încadrează în domeniul de

reglementare al Legii nr. 221/2009, acesta fiind motivul care justifică

respingerea acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva deciziei nr. 83/A din 24 martie 2011 a Curții de Apel Oradea –

secția civilă mixtă.

Modifică

decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantul D.I. împotriva sentinței civile nr. 1864/D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 05 aprilie 2012.