ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2116/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul O.A. a solicitat instanței ca, în baza Legii nr. 221/2009, să-l oblige pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative cu caracter politic constând în prizonieratul bunicului său, defunctul P.L. (P.L.) pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 15 martie 1945-17 mai 1947. Prin sentința civilă nr. 1846/D din 30 septembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice cu motivarea că măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a-f din art. 3 din lege și nu a urmărit nici unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999; de asemenea, măsura nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație și nu a fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1949. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 71 din 16 martie 2011 a admis apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinței civile nr. 1846/D din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în tot în sensul că: A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. A constatat caracterul politic al măsurii de deportare și prizonierat pe teritoriul U.R.S.S.

în perioada 3 ianuarie 1945-17 mai 1947, dispusă față de antecesorul reclamantului, P.L. (P.L.). A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata a 10.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a motivat astfel: Prin acțiunea sa, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sa fie obligat la repararea prejudiciului produs ca urmare a măsurii administrative a prizonieratului și a deportării dispusă față antecesorul său, P.L., pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945-17 mai 1947, unde a și decedat.

Reclamantul și-a fundamentat cererea pe dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Deși această măsură nu este, din punct de vedere a naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3. Legea nr. 221/2009 face trimitere la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.

Or art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la munca de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară și acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Pe de altă parte, instanța de apel, a mai reținut că în cauză nu sunt aplicabile prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, raportat la practica judiciară a Curții de Apel Oradea în spețe similare, fiind însă aplicabile prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul 1 adițional al Convenției Europeane a Drepturilor Omului - ceea ce impune conform art. 20 alin. (2) din Constituția României prioritatea Convenției Europeane a Drepturilor Omului, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că din examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prin care a condamnat România pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției, aceasta a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde ca aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor, conform dispozițiilor legale interne și a jurisprudenței instanțelor. Cât privește cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului instanța de apel a avut în vedere durata măsurii luată față de antecesorul acestuia, consecințele produse și intensitatea cu care acestea au fost resimțite.

Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral. Instanța de apel a apreciat că reclamantului i se cuvine suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, această sumă fiind de natură să asigure o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul reclamantului, luând în considerare în acest sens și practica constantă a Curții de Apel Oradea care, în cazuri similare, a acordat aceeași sumă de bani. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei civile nr. 71/2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, și modificarea în totalitate a deciziei în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 1846/D/2010 a Tribunalului Satu Mare. În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a deciziei recurate în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 10.000 euro acordate reclamantului. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susținut ca decizia instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii pentru următoarele considerente: Prizonieratul, ca și deportarea nu sunt, din punct de vedere al naturii juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.

Deportarea, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din Lege și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că deportarea nu satisface nici unul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. Măsura este de natură etnică, fiind dispusă înainte de 6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și după data de 6 martie 1945. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.

Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice. Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și implicit legalizat, sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945 prin O.G.

nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, recurentul a concluzionat că situațiile constând în prizonierat și deportări reglementate de art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990, nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009, în timp ce situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) constând în condamnări și măsuri administrative cu caracter politic se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009. A mai arătat recurentul că situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999 nu se încadrează din punct de vedere al naturii juridice și perioadei istorice printre cele prevăzute de Legea nr. 221/2009 și nu conferă vocație la drepturile prevăzute la această lege.

Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. Referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului in sumă de 10.000 euro, recurentul a susținut ca este exagerat de mare, raportat la jurisprudenta Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și constituie o îmbogățire fără just temei. Recurentul a mai învederat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G.

nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie aplicându-se și cauzelor aflate pe rolul instanțelor, astfel încât reclamantul O.A. nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le-a solicitat prin acțiunea sa. Recurentul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței să admită recursul și să modifice în tot decizia atacata, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Recurentul-pârât a susținut, referitor la cuantumul despăgubirilor, că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și, raportat la împrejurările speței, o statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (și nu una având scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

Referitor la modul de stabilirea a cuantumului despăgubirilor morele acordate reclamantului, recurentul-pârât a invocat și prevederile O.U.G. nr. 62/2010 prin care au fost modificate dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar și un plafon pana la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează in categoriile enunțate de acest act normativ.

Recurentul-pârât a mai invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale. Drept urmare, cum decizia Curții Constituționale este incidență și în soluționarea cauzei dedusa judecații de către reclamant, se impune respingerea acțiunii.

Recursurile vor fi admise, pentru considerentele care succed. În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. În cauză, reclamantul a solicitat obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.

În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situația stării de prizonierat în U.R.S.S. Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantului sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege. Împrejurarea că antecesorul reclamantului a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ. Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Contrar celor reținute de instanța de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urma a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune. Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război în fosta U.R.S.S.

a antecesorului reclamantului nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic și că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura luată față de antecesorul reclamantului se încadrează în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamantul este îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ. Înalta Curte, având în vedere temeiurile menționate care nu mai impun ca în cauză să fie analizate celelalte critici formulate, va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Satu Mare împotriva deciziei Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinței civile nr. 1846 D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă, cu consecința menținerii acesteia, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 71 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinței civile nr. 1846 D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.