ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2116/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2116/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul O.A. a

solicitat instanței ca, în baza Legii nr. 221/2009, să-l oblige pe pârâtul

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să-i plătească

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative cu

caracter politic constând în prizonieratul bunicului său, defunctul P.L. (P.L.)

pe teritoriul fostei U.R.S.S., în perioada 15 martie 1945-17 mai 1947.

Prin sentința civilă nr. 1846/D din 30 septembrie 2010,

Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva Statului

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice cu motivarea că măsura invocată

nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea

nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a-f din

art. 3 din lege și nu a urmărit nici unul din scopurile prevăzute de art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999; de asemenea, măsura nu a fost dispusă de organele

fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație

și nu a fost luată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1949.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia

nr. 71 din 16 martie 2011 a admis apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva

sentinței civile nr. 1846/D din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu

Mare, pe care a schimbat-o în tot în sensul că:

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.A.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

A constatat caracterul politic al măsurii de deportare

și prizonierat pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 3 ianuarie 1945-17 mai 1947, dispusă

față de antecesorul reclamantului, P.L. (P.L.).

A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor la plata a 10.000 euro cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a motivat

astfel:

Prin acțiunea sa, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice sa fie obligat la repararea prejudiciului

produs ca urmare a măsurii administrative a prizonieratului și a deportării dispusă

față antecesorul său, P.L., pe teritoriul U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945-17

mai 1947, unde a și decedat. Reclamantul și-a fundamentat cererea pe dispozițiile

art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, dispuse în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989.

Deși această măsură nu este, din punct de vedere a naturii

sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind

dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr.

221/2009, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor

art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le

este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute la art. 3.

Legea nr. 221/2009 face trimitere la dispozițiile Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990. Or art. 1 din acest decret-lege

face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri

după 23 august 1944.

Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în

sensul Legii nr. 221/2009, și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la

munca de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost

adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter

politic pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi

a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi,

degradarea militară și acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute

prin efectul Decretul-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.

Pe de altă parte, instanța de apel, a mai reținut că în

cauză nu sunt aplicabile prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

raportat la practica judiciară a Curții de Apel Oradea în spețe similare, fiind

însă aplicabile prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și art. 1 Protocolul 1 adițional al Convenției Europeane a Drepturilor Omului -

ceea ce impune conform art. 20 alin. (2) din Constituția României prioritatea Convenției

Europeane a Drepturilor Omului, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face

parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituție.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că din examinarea

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului prin care a condamnat România

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției, aceasta a avut

loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde ca aveau

o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor, conform dispozițiilor

legale interne și a jurisprudenței instanțelor.

Cât privește cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului

instanța de apel a avut în vedere durata măsurii luată față de antecesorul acestuia,

consecințele produse și intensitatea cu care acestea au fost resimțite.

Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor

Omului atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin

măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală

a prejudiciului cauzat, atât a celui material cât și a celui moral.

Instanța de apel a apreciat că reclamantului i se cuvine

suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale, această sumă fiind de natură să asigure

o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față

de antecesorul reclamantului, luând în considerare în acest sens și practica constantă

a Curții de Apel Oradea care, în cazuri similare, a acordat aceeași sumă de bani.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei civile

nr. 71/2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, și modificarea în totalitate

a deciziei în sensul menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 1846/D/2010

a Tribunalului Satu Mare. În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a deciziei

recurate în sensul diminuării cuantumului daunelor morale, în sumă de 10.000 euro

acordate reclamantului.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea a susținut ca decizia instanței de apel este lipsită de temei legal

și a fost dată cu aplicarea greșită a legii pentru următoarele considerente:

Prizonieratul, ca și deportarea nu sunt, din punct de

vedere al naturii juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.

Deportarea, analizată prin prisma dispozițiilor art. 3

din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative

enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere

la art. 1 și 3 din Lege și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

se constată că deportarea nu satisface nici unul din criteriile prevăzute și de

care depinde caracterul politic al măsurii.

Măsura este de natură etnică, fiind dispusă înainte de

6 martie 1945, ceea ce impune respingerea acțiunii ca nefondată, neavând nici o

relevanță faptul că din punct de vedere al desfășurării în timp s-a menținut și

după data de 6 martie 1945.

Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării

de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.

Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de

măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale

și prepușii acestora.

Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01

ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă

de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și executată sub supravegherea

armatei sovietice.

Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări

ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și

implicit legalizat, sub forma prestațiilor în muncă, deportarea etnicilor germani

la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare

din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat,

iar pentru perioada 6 septembrie 1940-6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată

cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, recurentul a concluzionat că situațiile constând

în prizonierat și deportări reglementate de art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege

nr. 118/1990, nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009,

în timp ce situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) constând în condamnări și măsuri

administrative cu caracter politic se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.

A mai arătat recurentul că situațiile reglementate de O.G. nr. 105/1999 nu se încadrează

din punct de vedere al naturii juridice și perioadei istorice printre cele prevăzute

de Legea nr. 221/2009 și nu conferă vocație la drepturile prevăzute la această lege.

Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și

deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009,

urmează a li se aplica dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990, respectiv O.G.

nr. 105/1999, care se referă la aceste situații.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului

in sumă de 10.000 euro, recurentul a susținut ca este exagerat de mare, raportat

la jurisprudenta Înaltei Curți de Casație și Justiție și Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie și constituie o îmbogățire fără just temei.

Recurentul a mai învederat că prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie

fiind definitivă și general obligatorie aplicându-se și cauzelor aflate pe rolul

instanțelor, astfel încât reclamantul O.A. nu este îndreptățită la despăgubirile

civile pe care le-a solicitat prin acțiunea sa.

Recurentul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice a solicitat instanței să admită recursul și să modifice în tot

decizia atacata, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a susținut, referitor la cuantumul despăgubirilor,

că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie sa fie unele care sa asigure

o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate și, raportat la împrejurările

speței, o statuare in echitate, care sa asigure reparația morala (și nu una având

scop exclusiv patrimonial) impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului

despăgubirilor.

Referitor la modul de stabilirea a cuantumului despăgubirilor

morele acordate reclamantului, recurentul-pârât a invocat și prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 prin care au fost modificate dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sub aspectul instituirii

unor criterii de cuantificare dar și un plafon pana la care se pot acorda despăgubiri

persoanelor care se încadrează in categoriile enunțate de acest act normativ.

Recurentul-pârât a mai invocat și Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009

se poate solicita și dispune de către instanța doar constatarea caracterului politic

al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate

in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Drept urmare, cum decizia Curții Constituționale este incidență și în soluționarea

cauzei dedusa judecații de către reclamant, se impune respingerea acțiunii.

Recursurile vor fi admise, pentru considerentele care

succed.

În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în prezenta

cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative

cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului

la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea statului la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situației

în care s-a aflat antecesorul său, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.

În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se

referă explicit și la situația stării de prizonierat în U.R.S.S.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului

legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009,

prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar

din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar

și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce

însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie

temeiul de drept al acțiunii reclamantului sunt clare și nu lasă loc de interpretări,

neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Împrejurarea că antecesorul reclamantului a fost prizonier

de război în fosta U.R.S.S., nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice,

astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege și nici unei măsuri administrative

cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ.

Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege

118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter

politic și de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea

dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Contrar celor reținute de instanța de apel, din interpretarea

prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută

de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul

de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora

instanța urma a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul

acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război

în fosta U.R.S.S. a antecesorului reclamantului nu poate fi circumscrisă unei condamnări

politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic și că numai în temeiul

unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative se naște dreptul

de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată

că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate,

atunci când a reținut că măsura luată față de antecesorul reclamantului se încadrează

în domeniul de reglementare a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamantul este îndreptățită

la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Înalta Curte, având în vedere temeiurile menționate care

nu mai impun ca în cauză să fie analizate celelalte critici formulate, va admite

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva

deciziei Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul

că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinței

civile nr. 1846 D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă,

cu consecința menținerii acesteia, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 71 din 16 martie 2011 a Curții de

Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantul O.A. împotriva sentinței civile nr. 1846 D din 30

septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.