ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 123 din 27 aprilie 3011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant O.I. în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului pe teritoriul U.R.S.S. dispusă față de antecesorul reclamantului, O.G., decedat în anul 1945 și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința civilă nr. 1857/D din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare s-a respins acțiunea. Tribunalul a reținut că reclamantul nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009. Acest act normativ oferă o satisfacție morală și deopotrivă, o despăgubire materială victimelor condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora dispuse de organele regimului totalitar comunist din România. Antecesorul reclamantei însă, prizonier de război în perioada 09 mai 1945 - 21 august 1948, nu este o victimă a măsurilor cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de autoritățile statului comunist, ci o victimă a celui de al doilea război mondial.

Așa încât, excedând sferei persoanelor cărora li se adresează actul normativ precizat, cererea reclamantului se înfățișează a fi neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, apreciat ca fiind fondat pentru considerentele următoare: În mod greșit instanța de fond reține că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantului nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990,

iar art. 1 din acest Decret-Lege face referire expresă la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale s-a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Cât privește apărarea intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai Curții Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției rezultă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza W. și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - cauza D. împotriva României.

În ce privește cuantumul despăgubirilor, s-au avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum și consecințele produse prin măsura respectivă, faptul că antecesorul reclamantului a decedat în perioada prizonieratului - astfel că, pentru a se asigura, o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs, avându-se în vedere și practica constantă a instanței în cazuri similare, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 10.000 euro. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susținute pe jurisprudența Curții Europene și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au detaliat argumentele pentru care contestă reclamantul cuantumul despăgubirilor acordate.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare a arătat următoarele: Pe lângă critici ce vizează cuantumul despăgubirilor, se invocă și faptul că prin Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

În dezvoltarea criticilor formulate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat următoarele: Prizonieratul, ca și deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative. Analizată cauza prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din Lege și implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că prizonieratul nu satisface nici unul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, aferente perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1999, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român.

Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora. S-au formulat critici privind cuantumul despăgubirilor și s-a arătat totodată că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant este nefondat, iar celelalte două recursuri sunt fondate, în considerarea celor ce succed: Prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În cauză însă intervine un alt aspect, care primează, în sensul că situația reclamată nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnare.

În cauză, reclamantul solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a situației în care tatăl său s-a aflat, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S. Însă, așa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul încercat printr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă. Or, împrejurarea că reclamantul a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ.

Art. 4 din lege prevede că persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3) , iar persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit art. 1 alin. (3) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prioritar analizării caracterului măsurii luate, în sensul dispozițiilor susmenționate, se constată însă că măsura a fost luată înainte de data de 6 martie 1945, neintrând astfel în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. De altfel, măsura nici nu a fost luată de organele fostei miliții sau securități, pentru a constitui măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 3 din lege.

Din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui Decret-Lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune. În acest context, Legea nr. 221/2009 se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 și 4 din lege.

Față de aceste considerente, nu se mai justifică aprecierea cuantumului despăgubirilor, toate recursurile cuprinzând critici sub acest aspect. Constatând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant și admiterea celorlalte recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 123 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.I. împotriva sentinței civile nr. 1857/D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2012.