ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2372/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 123 din 27 aprilie 3011,

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul formulat de

apelantul - reclamant O.I. în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice București, pe care a schimbat-o în parte în

sensul că: a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul O.I. în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a constatat

caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului pe teritoriul

U.R.S.S. dispusă față de antecesorul reclamantului, O.G., decedat în anul 1945

și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să-i

plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul

moral.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1857/D din 30 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare s-a respins

acțiunea.

Tribunalul a reținut

că reclamantul nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009.

Acest act normativ oferă

o satisfacție morală și deopotrivă, o despăgubire materială victimelor condamnărilor

cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora dispuse de organele

regimului totalitar comunist din România. Antecesorul reclamantei însă, prizonier

de război în perioada 09 mai 1945 - 21 august 1948, nu este o victimă a măsurilor

cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de autoritățile

statului comunist, ci o victimă a celui de al doilea război mondial. Așa încât,

excedând sferei persoanelor cărora li se adresează actul normativ precizat, cererea

reclamantului se înfățișează a fi neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe

a formulat apel reclamantul, apreciat ca fiind fondat pentru considerentele următoare:

În mod greșit instanța

de fond reține că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantului

nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Este adevărat faptul că

această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei

condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia

din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit

prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul

acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și

persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele

prevăzute la art. 3.

În acest sens s-a avut

în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-Lege

nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest Decret-Lege

face referire expresă la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri

după 23 august 1944.

Din interpretarea tuturor

acestor dispoziții legale s-a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative

cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri

sau deportate la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura administrativă

a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura

răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative

dispuse față de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia

a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate

fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi

să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură

de împiedicare.

De asemenea, răspunderea

Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta

nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea

măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Cât privește apărarea

intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională

a declarat ca neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost

constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un

obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței

din ultimii ani ai Curții Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile

de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției rezultă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situația

în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au

fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă

de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne

și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de

speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care

se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială,

decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci

când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea

în acest sens cauza W. și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea

deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica

Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, pentru acțiunile introduse anterior acestei date,

solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței

de până atunci a acestei instanțe.

Acțiunea se impune a fi

admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat

fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o

situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului

Român anterior datei mai sus arătate - cauza D. împotriva României.

În ce privește cuantumul

despăgubirilor, s-au avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă

cu caracter politic precum și consecințele produse prin măsura respectivă, faptul

că antecesorul reclamantului a decedat în perioada prizonieratului - astfel că,

pentru a se asigura, o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul

efectiv produs, avându-se în vedere și practica constantă a instanței în cazuri

similare, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul

moral în cuantum de 10.000 euro.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, susținute pe jurisprudența Curții Europene și dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au detaliat argumentele pentru care contestă reclamantul

cuantumul despăgubirilor acordate.

În dezvoltarea criticilor

formulate, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare a arătat următoarele:

Pe lângă critici ce vizează

cuantumul despăgubirilor, se invocă și faptul că prin Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, în temeiul prevederilor

Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanța doar constatarea

caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea

despăgubirilor morale.

În dezvoltarea criticilor

formulate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat următoarele:

Prizonieratul, ca și deportarea,

nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci

a unei măsuri administrative.

Analizată cauza prin prisma

art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din Lege și implicit la

art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că prizonieratul nu satisface

nici unul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii.

Condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, aferente perioadei 6 martie

1945 - 22 decembrie 1999, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul

acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român. Potrivit normelor de

drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care

este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

S-au formulat critici

privind cuantumul despăgubirilor și s-a arătat totodată că prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010,

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), Teza

I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G.

nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie.

Analizând decizia în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant

este nefondat, iar celelalte două recursuri sunt fondate, în considerarea celor

ce succed:

Prin decizia în interesul

Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

În cauză însă intervine

un alt aspect, care primează, în sensul că situația reclamată nu se circumscrie

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al

pretențiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau

care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și

după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral și material suferit prin condamnare.

În cauză, reclamantul

solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit

ca urmare a situației în care tatăl său s-a aflat, aceea de prizonier de război

în fosta U.R.S.S.

Însă, așa cum rezultă

din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter

politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă cu caracter

politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor îndreptățite

la plata de despăgubiri pentru prejudiciul încercat printr-o astfel de condamnare

sau de măsură administrativă.

Or, împrejurarea că reclamantul

a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al

doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel

cum aceasta este definită în art. 1 din lege și nici unei măsuri administrative

cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ.

Art.

4 din lege prevede că persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit

art. 1 alin. (3)

, iar persoanele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita

instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile

art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit art. 1 alin.

(3) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte

prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre

scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului

nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă

persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări

și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Prioritar analizării caracterului

măsurii luate, în sensul dispozițiilor susmenționate, se constată însă că măsura

a fost luată înainte de data de 6 martie 1945, neintrând astfel în sfera de reglementare

a Legii nr. 221/2009. De altfel, măsura nici nu a fost luată de

organele fostei miliții sau securități, pentru a constitui măsură administrativă

cu caracter politic, în sensul art. 3 din lege.

Din interpretarea prevederilor

art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 rezultă că trimiterea făcută de legiuitor

la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, s-a

făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor

morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în vedere și măsurile reparatorii

deja acordate în temeiul acestui Decret-Lege), fără a institui un nou izvor de acordare

a acestor daune.

În acest context, Legea

nr. 221/2009 se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute

de Decretul-Lege nr. 118/1990, în măsura în care se încadrează în prevederile

art. 1, 3 și 4 din lege.

Față de aceste considerente,

nu se mai justifică aprecierea cuantumului despăgubirilor, toate recursurile cuprinzând

critici sub acest aspect.

Constatând că în speță

nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte urmează să facă

aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea

ca nefondat a recursului formulat de reclamant și admiterea celorlalte recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Oradea împotriva deciziei civile nr. 123 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă.

Modifică decizia în sensul

că:

Respinge, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantul O.I. împotriva sentinței civile nr. 1857/D din 30

septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul O.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 martie 2012.