ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3372/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3372/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Tribunalul Satu Mare, secția civilă, prin

Sentința nr. 406/D din 23 aprilie 2010, a admis în parte, întemeiat pe

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, acțiunea formulată de reclamanta

R.M. (născută F.) împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare. A constatat, întemeiat pe

dispozițiile art. 4 alin. (2) raportate la art. 1 alin. (3) din lege,

caracterul politic al măsurii administrative dispusă față de antecesoarea

reclamantei, constând în efectuarea de către aceasta a prizonieratului pe

teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul în lagărul de prizonieri

din localitatea Nikitovka la data de 9 aprilie 1947. L-a obligat pe pârât,

întemeiat pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) cu aplicarea art. 5 alin.

(4) din același act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 euro,

echivalent în RON la data efectivă a plății, pretenții reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii

administrative. A respins restul pretențiilor formulate de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că antecesoarea reclamantei a fost

deportată, apoi transportată pe teritoriul fostei U.R.S.S., în lagărul de muncă

din localitatea Nikitovka, unde a decedat la data de 9 aprilie 1947.

Față de această stare

de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către reclamantă, instanța de

judecată a reținut, ca un prim aspect, că în ce privește calitatea procesuală

activă pentru promovarea unei acțiuni în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), în speță aceasta este întrunită,

reclamanta fiind nepoată de fiu a persoanei victimă a măsurii administrative cu

caracter politic.

Instanța a constatat

totodată caracterul politic al măsurii administrative, în raport de prevederile

art. 3 din Legea nr. 221/2009, reținând și faptul că, de principiu, respectiva

măsură constând în efectuarea prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S.

este una abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999 coroborat

și cu art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul-lege nr. 118/1990.

Referitor la

legitimarea procesuală pasivă în cauză a reținut că aceasta revine Statului

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009.

Asupra modalității

concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesoarei reclamantei prin

adoptarea măsurii de mai sus, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și din această

perspectivă a găsit acțiunea ca fiind întemeiată.

În ce privește însă

cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanța a

reținut în primul rând că, față de natura juridică a daunelor morale, acestea

decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu

caracter politic dispusă în cauză.

Cu atât mai mult,

acest prejudiciu afectiv s-a impus a fi reținut în cauză, față de consecința

extrem de gravă produsă de această măsură administrativă, consecința constând

în decesul antecesoarei reclamantei, survenit pe teritoriul unui stat străin,

unde a ajuns prin deportare, determinând prin aceasta, pe lângă suferința de

ordin afectiv, și o tulburare semnificativă a condițiilor de existență,

inclusiv pe plan material. Agravarea suferinței intervenite în plan moral s-a

produs totodată și prin faptul că, ulterior survenirii decesului, familia celei

în cauză a fost nevoită să întreprindă întreg ansamblul de demersuri

administrative și judiciare în vederea clarificării situației juridice, în

speță, a constatării pe cale judecătorească a decesului astfel survenit.

În al doilea rând,

adeseori prejudiciul suferit de titularul cererii comportă elemente

indisociabile ce nu permit un calcul exact al cuantumului său, indiferent dacă

este vorba despre un prejudiciu material sau, mai ales, atunci când poartă

asupra unui prejudiciu moral. Într-o asemenea situație, instanța a realizat o

apreciere globală, în echitate, cu respectarea însă a principiilor generale și,

în măsura în care există, a reglementărilor speciale în materie.

În vederea realizării

acestui deziderat, o primă reparație s-a constatat că s-a realizat prin însăși

recunoașterea, în cadrul prezentei hotărâri, a caracterului politic, abuziv, al

măsurii luate față de antecesoarea reclamantei.

Totuși, instanța a

mai apreciat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, numai

constatarea caracterului politic al măsurii administrative, prin ea însăși, nu

este în măsură să asigure o reparație completă a prejudiciului moral încercat

de antecesoarea reclamantei. În egală măsură, s-a reținut că dreptul la

repararea prejudiciului moral încercat are, în acest context, și un conținut

patrimonial, precum și împrejurarea că acesta este susceptibil de a fi transmis

pe cale succesorală moștenitorilor legali în condițiile limitative instituite

prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin urmare, instanța a apreciat

că reclamanta personal este îndreptățită și la acordarea unor măsuri

reparatorii de natură pecuniară.

S-a impus însă a se

reține, pe de altă parte, că daunele morale, de principiu, trebuie să fie

proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de

îmbogățire pentru victimă.

Prin Decizia nr. 147

din 11 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Satu Mare și de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței tribunalului, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate

reclamantei pentru prejudiciul moral de la suma de 100.000 euro la suma de

10.000 euro. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Curtea de apel a

reținut că în mod corect s-a admis în parte de către instanța de fond acțiunea

civilă formulată de reclamantă, constatându-se că măsura administrativă a

prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S. reprezintă o măsură cu caracter

politic prin prisma dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

S-a reținut totodată

că răspunderea statului se impune a fi angajată și având în vedere faptul că

după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor

cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Legea nr. 221/2009,

având caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile

anterioare dacă reparațiile obținute prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.

Cu privire la faptul

că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, s-a

constatat că este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care

constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost

declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Instanța a considerat însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor

aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acesteia,

altfel aducându-se atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil în sensul

art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, părțile neputând fi puse în

situația de a suporta modificări ale legislației care la data promovării

litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o

speranță legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției.

A aprecia în alt mod ar însemna să existe un

tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru

condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest

aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile

persoanelor aflate în cauză.

Pe de altă parte, la data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul

aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic

c/a Croația, paragraf 81).

S-a concluzionat prin aceea că, în cazul în

care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantei, deși s-a constatat caracterul

politic al măsurii administrative abuzive, s-ar încălca principiul egalității

în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane

care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele de mai sus, s-a apreciat

că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă s-ar crea o

discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

ar beneficia de un tratament juridic diferit.

S-a menționat totodată faptul că până la data

pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, pe rolul

instanțelor din raza Curții de Apel Oradea s-au înregistrat mii de dosare având

ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas

irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanților în temeiul art. 5

alin. (1) lit. a) din lege.

Au fost găsite însă fondate criticile privind

cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, instanța de fond cuantificând în

mod greșit despăgubirile cuvenite acesteia, având în vedere că daunele acordate

de prima instanță sunt excesive.

Având în vedere practica Curții de Apel

Oradea în cauze având obiect similar, s-au cuantificat despăgubirile la suma

fixă de 10.000 euro, apreciindu-se că această sumă, alături de constatarea

măsurii abuzive, este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă, chiar

raportat la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor

morale.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat

recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

generală a finanțelor publice Satu Mare, solicitând admiterea acestuia,

modificarea în tot a deciziei și respingerea acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a

arătat că acestea au fost supraevaluate și s-a făcut trimitere la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, care a acordat frecvent sume relativ

modeste cu titlu de daune morale.

S-a menționat că este recunoscut dreptul

statului de a reglementa o marjă națională de apreciere, care să creeze un just

echilibru, respectiv să fie proporțional cu suferința provocată, dar să nu

constituie un mijloc de îmbogățire pentru reclamant.

Recurentul a precizat în acest sens că în

speță repararea prejudiciilor a fost reglementată prin prevederile O.U.G. nr.

214/1999 și ale Decretului-lege nr. 118/1990, astfel încât se impune evitarea

unei duble reparații pe calea Legii nr. 221/2009.

A solicitat totodată a se avea în vedere și

dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010.

În afara acestor motive, a arătat că prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009, nemaiputându-se solicita despăgubiri morale în baza acestui text de

lege.

Au apreciat că în astfel de situație,

reclamanții nu pot susține că au o „speranță legitimă" ca acțiunile lor să

fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.

Recursul se privește a fi fondat, pentru

considerentele ce succed.

Deși întemeiate motivele de recurs privitoare

la declararea neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

ceea ce determină inexistența temeiului juridic al cererii de chemare în

judecată, având în vedere și Decizia nr. 12/2011, dată în recursul în interesul

legii, se reține că în speță, măsura administrativă la care a fost supusă

antecesoarea reclamantei nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009.

Astfel, prin Legea nr. 221/2009, legiuitorul

a definit noțiunile de „condamnare cu caracter politic" (art. 1 alin. (1)

și de „măsură administrativă cu caracter politic" (art. 3), a enumerat

faptele care atrag condamnări și măsuri administrative cu acest caracter, a

prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie,

fără a fi enumerate expres în lege și, totodată, a prevăzut posibilitatea

persoanelor care au suferit o condamnare sau care au făcut obiectul unor măsuri

administrative de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru

constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele

expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4) și art. 4 alin. (1) sau pentru

constatarea caracterului politic al măsurii administrative (art. 3 și art. 4

alin. (2)).

În cauză, reclamanta a solicitat, în baza

Legii nr. 221/2009, acordarea daunelor morale prin constatarea caracterului

politic al măsurii deportării în fosta U.R.S.S., măsură la care a fost supusă

autoarea sa.

Față de obiectul cererii de chemare în

judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor

reclamantei, trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în

ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a autoarei

acesteia.

În cazul în speță, reclamanta nu face parte

din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009 ca având

posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care

a fost supusă autoarea sa.

Împrejurarea că bunica reclamantei a fost

deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice,

astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și niciunei măsuri

administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act

normativ.

Concluzionând, se reține că reclamanta nu

poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 pentru motivul că nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ,

incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de

lege.

Totodată, se constată neincidența în cauză a

prevederilor Legii nr. 221/2009 și sub aspectul că în lege este delimitată

expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter

politic, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru aceste considerente, se va admite

recursul și se va modifica decizia, în sensul că urmare admiterii apelurilor

pârâtului și Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, se va schimba în tot

sentința tribunalului și se va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor

publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 147 din 11 mai 2011 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia atacată, în sensul că urmare

admiterii apelurilor pârâtului și Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare,

schimbă în tot Sentința nr. 406/D din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Satu Mare,

secția civilă, și respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai

2012.

Procesat

de GGC - AZ