ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1473/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 417/ D din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamantul K.I. în reprezentarea

defunctului K.J. (decedat 31 august 1947, pe teritoriul fostei U.R.S.S.),

împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., având ca obiect pretenții întemeiate

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a constatat

întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față

de antecesorul reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a

prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul

acestuia la 31 august 1947.

Pârâtul a fost

obligat să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în lei la

data efectuării plății.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Antecesorul

reclamantului a fost deportat la muncă forțată de reconstrucție după război pe

teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 31 august 1947.

Față de această stare

de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către reclamant, prima

instanță a constatat că, o atare calitate justifică acordarea despăgubirilor

morale conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P. Satu Mare și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Prin apelul declarat

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a criticat hotărârea instanței de

fond, întrucât despăgubirile acordate reclamantului sunt mult prea mari.

În dezvoltarea

motivelor de apel formulate de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. s-a

susținut că, prin acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 s-ar

ajunge la o dublă reparație, dat fiind că și prin alte acte normative, ca de

exemplu Decretul–lege nr. 118/1990 au fost acordate despăgubiri persoanelor

persecutate din motive politice.

Cât privește

cuantumul despăgubirilor s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât

nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului.

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, precizându-și poziția sa procesuală a susținut că

deportarea nu este din punct de vedere al naturii juridice urmarea unei

condamnări, că nu a fost dispusă în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009,

neavând caracter politic, că măsura a fost dispusă înainte de 6 martie 1945, și

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă prin decizia nr. 79/2011/A din 23 martie 2011 a

admis apelurile declarate de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P.

Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței

civile nr. 417/ D din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe

care a schimbat-o, în parte, în sensul că, a redus cuantumul despăgubirilor la

10.000 euro, păstrând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:

Din interpretarea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009 cât și a Decretului–lege nr. 118/1990, rezultă

că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la munca de reconstrucție în fosta

U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse de vreme ce la data respectivă Rusia a

fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu

poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, aceștia acceptând

deportarea cetățenilor fără nicio împiedicare.

Răspunderea Statului

se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945, aceasta

nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru

încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

A apreciat ca eronate

și criticile prin care s-a susținut că, prin acordarea de despăgubiri atât în

temeiul Decretului–lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999 cât și al Legii

nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter

de completare, fără a înlătura însă, drepturile deja stabilite anterior.

Curtea a mai reținut

și faptul că, deși prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de

Curtea Constituțională, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, data

de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, practica Curții de Apel

Oradea a fost constantă în admiterea unor astfel de acțiuni formulate în baza

Legii nr. 221/2009, având un obiect similar.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă, Curtea a reținut că atunci când interesul patrimonial

este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare

patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor (a se vedea cauza W. contra României).

Curtea a mai

constatat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art.

14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării.

Criticile referitoare

la cuantumul despăgubirilor aprobate de instanța de fond le-a apreciat ca fiind

fondate, suma acordată fiind mult prea mare în raport cu durata măsurii dispusă

față de antecesorul reclamantului și cu practica constantă a Curții de Apel

Oradea.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P.

criticând-o ca nelegală pentru următoarele motive:

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor recurentul – pârât a susținut că acestea au fost

supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada unui prejudiciu.

Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală

impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

O altă critică se

referă la faptul că prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009,

au fost declarate neconstituționale, prin decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, astfel încât instanța de judecată poate dispune

doar cu privire la constatarea caracterului politic al condamnărilor și

măsurilor administrative asimilate acestora.

În considerarea celor

de mai sus, recurentul – pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în

tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

declarat de Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare este

întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în

continuare.

Legea nr. 221/2009 are

ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care

au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri

administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989.

Acest act normativ a

fost adoptat după aplicarea Decretului–lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999

și a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor

morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Existența în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație, care să impună sau să

excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ

similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009, este determinată

strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta și nu prin

raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de antecesorul reclamantului i-a

creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au răsfrânt în mod negativ

asupra vieții sale ulterioare.

Dislocarea din localitatea

de domiciliu și mutarea forțată în U.R.S.S., constituie suferințe care în mod

cert justifică acordarea unor compensații cu condiția însă, de a fi îndeplinite

cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o astfel de cerere.

Or, în speță,

situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr.

221/2009, sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată

în data de 3 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană, capabilă de

muncă și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de

al doilea război mondial.

Antecesorul

reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o

familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist.

Pentru a fi

considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fie

dispusă împotriva unei persoane care prin activitatea desfășurată să fi urmărit

unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999,

ceea ce nu este cazul în cauza de față.

În speță, nu este

îndeplinită nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr.

214/1999, deoarece antecesorul reclamantului a fost pur și simplu deportat fără

voința lui, în vederea reconstrucției U.R.S.S., ca măsură sancționatoare pentru

statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo

activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de

origine etnică.

Nu sunt incidente

nici dispozițiile art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, conform cărora prin

măsuri administrative abuzive se înțelege „deportarea în străinătate, după 23

August 1944, pentru motive politice”.

Textul nu este

incident întrucât Legea nr. 221/2009, în art. 1 alin. (3) nu face trimitere la

dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 114/1999, ci doar la art. 2 alin. (1) din

acest act normativ.

Dat fiind că în cauză

nu se reține incidența Legii nr. 221/2009 nu se mai impune analiza efectelor

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În raport cu cele mai

sus expuse recursul, declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu

Mare va fi admis.

Va modifica în parte

decizia atacată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantul K.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare

împotriva deciziei civile nr. 79/ A din 23 martie 2011 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă.

Modifică în parte

decizia în sensul că:

Respinge acțiunea

formulată de reclamantul K.I.

Menține celelalte

dispozițiile ale deciziei de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2012.