ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1473/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 417/ D din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul K.I. în reprezentarea defunctului K.J. (decedat 31 august 1947, pe teritoriul fostei U.R.S.S.), împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P., având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. S-a constatat întemeiat pe dispozițiile art. 4 alin. (2) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia la 31 august 1947. Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Antecesorul reclamantului a fost deportat la muncă forțată de reconstrucție după război pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 31 august 1947. Față de această stare de fapt și raportat la temeiul juridic invocat de către reclamant, prima instanță a constatat că, o atare calitate justifică acordarea despăgubirilor morale conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Statul Român prin M.F.P., D.G.F.P. Satu Mare și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare. Prin apelul declarat Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a criticat hotărârea instanței de fond, întrucât despăgubirile acordate reclamantului sunt mult prea mari.

În dezvoltarea motivelor de apel formulate de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. s-a susținut că, prin acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, dat fiind că și prin alte acte normative, ca de exemplu Decretul–lege nr. 118/1990 au fost acordate despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice. Cât privește cuantumul despăgubirilor s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precizându-și poziția sa procesuală a susținut că deportarea nu este din punct de vedere al naturii juridice urmarea unei condamnări, că nu a fost dispusă în temeiul art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând caracter politic, că măsura a fost dispusă înainte de 6 martie 1945, și că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă prin decizia nr. 79/2011/A din 23 martie 2011 a admis apelurile declarate de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 417/ D din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că, a redus cuantumul despăgubirilor la 10.000 euro, păstrând restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele considerente: Din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 cât și a Decretului–lege nr. 118/1990, rezultă că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la munca de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, aceștia acceptând deportarea cetățenilor fără nicio împiedicare.

Răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945, aceasta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. A apreciat ca eronate și criticile prin care s-a susținut că, prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretului–lege nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999 cât și al Legii nr. 221/2009, s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de completare, fără a înlătura însă, drepturile deja stabilite anterior. Curtea a mai reținut și faptul că, deși prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, data de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea unor astfel de acțiuni formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar. Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a reținut că atunci când interesul patrimonial este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea cauza W. contra României). Curtea a mai constatat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării.

Criticile referitoare la cuantumul despăgubirilor aprobate de instanța de fond le-a apreciat ca fiind fondate, suma acordată fiind mult prea mare în raport cu durata măsurii dispusă față de antecesorul reclamantului și cu practica constantă a Curții de Apel Oradea. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. criticând-o ca nelegală pentru următoarele motive: Cu privire la cuantumul despăgubirilor recurentul – pârât a susținut că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada unui prejudiciu. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală impune concluzia caracterului exagerat al cuantumului despăgubirilor.

O altă critică se referă la faptul că prevederile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, astfel încât instanța de judecată poate dispune doar cu privire la constatarea caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora. În considerarea celor de mai sus, recurentul – pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Acest act normativ a fost adoptat după aplicarea Decretului–lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 și a completat cadrul legislativ existent, referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Existența în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul dintre actele de reparație, care să impună sau să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009, este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de antecesorul reclamantului i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au răsfrânt în mod negativ asupra vieții sale ulterioare.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată în U.R.S.S., constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unor compensații cu condiția însă, de a fi îndeplinite cerințele actului de reparație pe care se fundamentează o astfel de cerere. Or, în speță, situația reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în data de 3 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană, capabilă de muncă și a caracterizat toate țările aliate cu Germania, în perioada celui de al doilea război mondial. Antecesorul reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist. Pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fie dispusă împotriva unei persoane care prin activitatea desfășurată să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în cauza de față. În speță, nu este îndeplinită nici ipoteza prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 214/1999, deoarece antecesorul reclamantului a fost pur și simplu deportat fără voința lui, în vederea reconstrucției U.R.S.S., ca măsură sancționatoare pentru statul german și aliații săi, iar nu pentru că acesta ar fi desfășurat vreo activitate în scopul înlăturării unor măsuri discriminatorii pe motive de origine etnică. Nu sunt incidente nici dispozițiile art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, conform cărora prin măsuri administrative abuzive se înțelege „deportarea în străinătate, după 23 August 1944, pentru motive politice”. Textul nu este incident întrucât Legea nr. 221/2009, în art. 1 alin. (3) nu face trimitere la dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 114/1999, ci doar la art. 2 alin. (1) din acest act normativ.

Dat fiind că în cauză nu se reține incidența Legii nr. 221/2009 nu se mai impune analiza efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În raport cu cele mai sus expuse recursul, declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare va fi admis. Va modifica în parte decizia atacată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamantul K.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 79/ A din 23 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în parte decizia în sensul că: Respinge acțiunea formulată de reclamantul K.I. Menține celelalte dispozițiile ale deciziei de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2012.