ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2462/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2462/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2236/ D din

15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu – Mare, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin

M.F.P. și, în consecință, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, art.

5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a

fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a)

din Decretul - Lege nr. 118/1990, s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative de deportare și a fost obligat pârâtul să plătească

reclamantului, în calitate de fiu după antecesorul D.M., deportat pe teritoriul

U.R.S.S., în perioada 05 ianuarie 1945 – octombrie 1949, suma de 5.000 Euro, cu

titlu de daune morale.

A respins restul pretențiilor ca

nefondate.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut următoarele:

Antecesorul reclamantului, D.M., în

perioada 05 ianuarie 1945 – octombrie 1949, a fost deportat în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, perioadă care rezultă din adresa P.R.C.M.M., precum și din declarațiile

autentificate ale martorilor G.I. și S.I.

Reclamantul justifică calitatea

procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană

care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, or din actele de stare

civilă anexate și certificate de parte, rezultă calitatea reclamantului de fiu

a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.

Stabilirea caracterului politic al

măsurii administrative a deportării se desprinde din contextul istoric existent

la vremea respectivă, după cel de al doilea război mondial, când sub influența

puterii sovietice s-a desfășurat o amplă acțiune de deportare a populației

civile de origine germană în U.R.S.S., care a cuprins inclusiv etnicii germani

din România, dislocați de la domiciliu și constrânși la stabilirea unui loc de

muncă obligatoriu pentru reconstruirea U.R.S.S., măsură care încălca grav

dreptul internațional, drepturile și libertățile fundamentale ale omului,

consfințite ulterior de D.U.D.O. adoptată de Adunarea Generală O.N.U. la 10

decembrie 1948.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6

ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor

etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45 ani, femei între 18-30

ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin

reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990,

perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu

acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din actul

normativ menționat.

Actualul cadru normativ cuprins în

dispozițiile Legii nr. 221/2009, definește noțiunea de măsură administrativă cu

caracter politic, prin art. 3 alin. (1) lit. a) – f), dacă s-a întemeiat pe

actele normativ-administrative evocate în text, dar în condițiile art. 4 alin.

(3) din același act normativ, se permite persoanelor care au făcut obiectul

unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3, să solicite

instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, coroborat cu art.

1 alin. (3) din Legii nr. 221/2009.

Prin acest act normativ, legiuitorul

a permis aplicarea cumulativă a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și

categoriilor de persoane beneficiare ale Decretul – Lege nr. 118/1990, așa cum

rezultă din interpretarea art. 5 alin. (4) din actul normativ arătat, dar și

din expunerea de motive la proiectul actului normativ, din care se poate deduce

spiritul legii, astfel că s-a considerat ca justificată pretenția reclamantului

în calitate de fiu a persoanei victimă supusă deportării.

Cât privește acordarea în concret a

despăgubirilor solicitate, instanța a reținut că a fost încălcat dreptul la

libertate, dreptul la muncă ca expresie a propriei voințe și în raport de

durata măsurii, de lezarea valorilor care definesc personalitatea umană și de

principiul că daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința

provocată, raportat și la limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010,

tribunalul, în baza textelor de lege evocate în dispozitivul hotărârii, a admis

în parte acțiunea, cu obligarea pârâtului la plată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel reclamantul D.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea

hotărârii apelate în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate de

instanța de fond.

Prin Decizia nr. 122 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a fost admis apelul și schimbată sentința, în

sensul că a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordare reclamantului pentru

prejudiciul moral de la 5000 Euro la suma de 57.000 lei.

Au fost menținute restul

dispozițiilor sentinței apelate.

În considerentele deciziei, instanța

de apel a reținut următoarele :

Susținerile intimatului Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care se arată că măsura administrativă a

deportării luată față de antecesorul reclamantului nu are caracter politic sunt

nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că

această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a

unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul

vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/1009, însă

potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași lege, beneficiul

prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor

măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.

În același sens se va avea în vedere

trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretul - Lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest

decret face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor

constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar, din interpretarea tuturor

acestor dispoziții legale, instanța a constatat că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009, și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în

fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura administrativă a

fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a

înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a

măsurii administrative dispuse față de antecesoarea reclamantei de vreme ce la

data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situație în

care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta

acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său

fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

Eronate sunt și susținerile prin

care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretul – Lege

nr. 118/1990, al O.U.G. nr. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge

la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de complinire,

fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Că este așa o dovedește scopul

pentru care legea a fost adoptată, și anume, înlăturarea consecințelor penale

ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin

aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de

despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul - Lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente.

Cât privește susținerea referitoare

la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G.

nr. 62/2010, se constată că dispozițiile acestui act normativ au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, situație față de care în conformitate cu dispozițiile art. 147

din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce

efecte juridice.

Este adevărat faptul că, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din

data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit

obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a

fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009,

având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din

ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României,

pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă

că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care

cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost

examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Ori, cum până la publicarea Deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de

Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor

acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea

ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte

din dreptul intern astfel cum prevede art. . 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Acțiunea se impune a fi admisă și

prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul

nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior

datei mai sus arătate, a se vedea în acest sens cauza D. împotriva României.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantului, instanța a avut în

vedere durata măsurii administrative dispusă față de antecesorul acestuia,

consecințele produse de măsură și intensitatea cu care aceste consecințe au

fost resimțite.

S-a apreciat, astfel, că suma ce se

impune a fi acordată reclamantului este de 57.000 lei, această sumă fiind de

natură a asigura o reparație completă pentru urmările produse de măsura

administrativă dispusă față de antecesorul acestuia, luând în considerare în

acest sens și practica constantă a Curții de Apel Oradea care în cazuri

similare a acordat aceeași sumă.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și M.P. – Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul S.R. prin M.F.P. a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată.

A arătat, cu privire la cuantumul

despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere și la

jurisprudența C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de

despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza H. împotriva Marii Britanii,

cauza N. împotriva Bulgariei).

A menționat că este recunoscut

dreptul statului de a reglementa o marjă națională de apreciere, care să creeze

un just echilibru, proporțional cu suferința provocată, fără a constitui un

mijloc de îmbogățire pentru reclamant.

A precizat în acest sens, că

repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită de

legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și ale Decretului – Lege nr. 118/1990.

Scopul adoptării respectivelor acte

normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se

impune evitarea unei duble reparații pe calea Legii nr. 221/2009.

A concluzionat că Legea nr. 221/2009

nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite

prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

În situația în care acțiunea ar fi

apreciată de instanță ca temeinică și legală, pârâtul a solicitat a se ține

cont de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de

cuantificare.

A arătat, totodată, că prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituționale

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel

încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi

nemaiputându-se solicita și dispune de către instanță decât constatarea

caracterului politic al condamnărilor și al măsurilor administrative.

A mai precizat că în spețe similare,

C.E.D.O. a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă ca

cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea

acesteia, cu atât mai mult cu cât instanța europeană a mai specificat și faptul

că dispozițiile legale au fost anulate ca urmare a unei operațiuni normale,

respectiv a exercitării controlului de constituționalitate, cererea privind

despăgubirile fiind incompatibilă rationae materie cu art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție.

Recurentul M.P. – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, admiterea

recursului și modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii

acțiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei, în sensul

diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului.

În principal, recurentul susține că

măsura deportării, analizată prin prisma art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a

fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul

acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept.

Analizată prin prisma art. 4 alin.

(2), care face trimitere la art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 și,

implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, deportarea nu satisface

niciunul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al

măsurii.

Pe de altă parte, recurentul critică

hotărârea instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate reclamantului, acestea fiind exagerat de mari raportat la practica

instanței supreme și a C.E.D.O. în materie.

Analizând recursurile, Înalta Curte

constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, având în vedere incidența

Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, problema de drept care se

pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai

poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (României nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului

menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție, este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cum

eronat pretinde, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

acesteia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Mai mult, măsura administrativă

căreia a fost supus autorul reclamantului, respectiv aceea a deportării, pentru

munca de reconstrucție, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie celor prevăzute de

Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acțiunea

introductivă de instanță.

Astfel, față de obiectul cererii de

chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei

pretențiilor reclamantului trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr.

221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a antecesorului

acestuia.

Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează

că

legea

„se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de

Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările

ulterioare”.

Se constată, însă, că

respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009

persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege,

ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această

categorie de persoane.

Altfel spus, faptul că o

persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990

nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei

acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

În cazul în speță însă,

intimatul - reclamant nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de

Legea nr. 221/2009,

împrejurarea

că antecesorul acestuia a fost deportat în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată

niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din

lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3

din același act normativ.

Concluzionând, se reține

că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 și pentru

motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest

act normativ,

incidența

respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Se reține, totodată, și aspectul că

prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia

s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, perioadă în care antecesorul reclamantului nu se încadrează,

atâta timp cât a fost deportat în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.

Pentru aceste considerente, se vor

admite recursurile declarate de pârâți, se va casa decizia atacată, precum și Sentința

nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Satu – Mare, secția civilă și,

în fond, va fi respinsă acțiunea reclamantului D.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul S.R.,

prin M.F.P. – D.G.F.P.J. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 122 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă și, în fond, respinge acțiunea reclamantului D.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 03 aprilie 2012.