ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2462/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu – Mare, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P. și, în consecință, în baza art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1) lit. a) și art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010 coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul - Lege nr. 118/1990, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului, în calitate de fiu după antecesorul D.M., deportat pe teritoriul U.R.S.S., în perioada 05 ianuarie 1945 – octombrie 1949, suma de 5.000 Euro, cu titlu de daune morale.

A respins restul pretențiilor ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: Antecesorul reclamantului, D.M., în perioada 05 ianuarie 1945 – octombrie 1949, a fost deportat în U.R.S.S. la munca de reconstrucție, perioadă care rezultă din adresa P.R.C.M.M., precum și din declarațiile autentificate ale martorilor G.I. și S.I.

Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, or din actele de stare civilă anexate și certificate de parte, rezultă calitatea reclamantului de fiu a persoanei victimă a măsurii administrative cu caracter politic.

Stabilirea caracterului politic al măsurii administrative a deportării se desprinde din contextul istoric existent la vremea respectivă, după cel de al doilea război mondial, când sub influența puterii sovietice s-a desfășurat o amplă acțiune de deportare a populației civile de origine germană în U.R.S.S., care a cuprins inclusiv etnicii germani din România, dislocați de la domiciliu și constrânși la stabilirea unui loc de muncă obligatoriu pentru reconstruirea U.R.S.S., măsură care încălca grav dreptul internațional, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, consfințite ulterior de D.U.D.O. adoptată de Adunarea Generală O.N.U.

la 10 decembrie 1948. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45 ani, femei între 18-30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din actul normativ menționat.

Actualul cadru normativ cuprins în dispozițiile Legii nr. 221/2009, definește noțiunea de măsură administrativă cu caracter politic, prin art. 3 alin. (1) lit. a) – f), dacă s-a întemeiat pe actele normativ-administrative evocate în text, dar în condițiile art. 4 alin. (3) din același act normativ, se permite persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, coroborat cu art. 1 alin. (3) din Legii nr. 221/2009.

Prin acest act normativ, legiuitorul a permis aplicarea cumulativă a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și categoriilor de persoane beneficiare ale Decretul – Lege nr. 118/1990, așa cum rezultă din interpretarea art. 5 alin. (4) din actul normativ arătat, dar și din expunerea de motive la proiectul actului normativ, din care se poate deduce spiritul legii, astfel că s-a considerat ca justificată pretenția reclamantului în calitate de fiu a persoanei victimă supusă deportării. Cât privește acordarea în concret a despăgubirilor solicitate, instanța a reținut că a fost încălcat dreptul la libertate, dreptul la muncă ca expresie a propriei voințe și în raport de durata măsurii, de lezarea valorilor care definesc personalitatea umană și de principiul că daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată, raportat și la limitele stabilite prin O.U.G.

nr. 62/2010, tribunalul, în baza textelor de lege evocate în dispozitivul hotărârii, a admis în parte acțiunea, cu obligarea pârâtului la plată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul D.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii apelate în sensul majorării cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de fond. Prin Decizia nr. 122 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a fost admis apelul și schimbată sentința, în sensul că a fost majorat cuantumul despăgubirilor acordare reclamantului pentru prejudiciul moral de la 5000 Euro la suma de 57.000 lei. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut următoarele : Susținerile intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin care se arată că măsura administrativă a deportării luată față de antecesorul reclamantului nu are caracter politic sunt nefondate.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/1009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din aceeași lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În același sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul – Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar, din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, instanța a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009,

și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesoarea reclamantei de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei situație în care S.R. nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare. Eronate sunt și susținerile prin care se arată că prin acordarea de despăgubiri atât în temeiul Decretul – Lege nr. 118/1990, al O.U.G.

nr. 214/1999, cât și al Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, această din urmă lege având un caracter de complinire, fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Că este așa o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată, și anume, înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări, decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul - Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 nu sunt suficiente. Cât privește susținerea referitoare la necesitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor în limita fixată de O.U.G.

nr. 62/2010, se constată că dispozițiile acestui act normativ au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice. Este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.

Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor. Ori, cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. . 11 alin. (2) din legea fundamentală. Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a S.R. anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest sens cauza D. împotriva României.

Cât privește cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamantului, instanța a avut în vedere durata măsurii administrative dispusă față de antecesorul acestuia, consecințele produse de măsură și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite. S-a apreciat, astfel, că suma ce se impune a fi acordată reclamantului este de 57.000 lei, această sumă fiind de natură a asigura o reparație completă pentru urmările produse de măsura administrativă dispusă față de antecesorul acestuia, luând în considerare în acest sens și practica constantă a Curții de Apel Oradea care în cazuri similare a acordat aceeași sumă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P.

prin D.G.F.P. Satu Mare și M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Recurentul S.R. prin M.F.P. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, făcând trimitere și la jurisprudența C.E.D.O. care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza H. împotriva Marii Britanii, cauza N. împotriva Bulgariei). A menționat că este recunoscut dreptul statului de a reglementa o marjă națională de apreciere, care să creeze un just echilibru, proporțional cu suferința provocată, fără a constitui un mijloc de îmbogățire pentru reclamant.

A precizat în acest sens, că repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 și ale Decretului – Lege nr. 118/1990. Scopul adoptării respectivelor acte normative a fost tocmai repararea unor asemenea prejudicii, astfel încât se impune evitarea unei duble reparații pe calea Legii nr. 221/2009. A concluzionat că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat. În situația în care acțiunea ar fi apreciată de instanță ca temeinică și legală, pârâtul a solicitat a se ține cont de dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au instituit criterii de cuantificare.

A arătat, totodată, că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 au fost declarate ca neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, astfel încât nu se mai pot acorda despăgubiri morale, în baza acestei legi nemaiputându-se solicita și dispune de către instanță decât constatarea caracterului politic al condamnărilor și al măsurilor administrative. A mai precizat că în spețe similare, C.E.D.O. a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă ca cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia, cu atât mai mult cu cât instanța europeană a mai specificat și faptul că dispozițiile legale au fost anulate ca urmare a unei operațiuni normale, respectiv a exercitării controlului de constituționalitate, cererea privind despăgubirile fiind incompatibilă rationae materie cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel, în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamantului. În principal, recurentul susține că măsura deportării, analizată prin prisma art. 3 din Legea nr. 221/2009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în conținutul acelui articol, deci nu are un caracter politic de drept. Analizată prin prisma art. 4 alin. (2), care face trimitere la art. 1 și art. 3 din Legea nr. 221/2009 și, implicit, la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, deportarea nu satisface niciunul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. Pe de altă parte, recurentul critică hotărârea instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, acestea fiind exagerat de mari raportat la practica instanței supreme și a C.E.D.O. în materie. Analizând recursurile, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a fi admise, având în vedere incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Astfel, problema de drept care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (României nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție, este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Mai mult, măsura administrativă căreia a fost supus autorul reclamantului, respectiv aceea a deportării, pentru munca de reconstrucție, în fosta U.R.S.S. nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009, act normativ în temeiul căruia a fost formulată acțiunea introductivă de instanță. Astfel, față de obiectul cererii de chemare în judecată, se reține că analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantului trebuie să se facă în raport de prevederile Legii nr. 221/2009, în ale cărei dispoziții nu este reglementată situația concretă a antecesorului acestuia.

Textul cuprins la alin. (4) al art. 5 din Legea nr. 221/2009 stipulează că legea „se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare”. Se constată, însă, că respectivul de text de lege nu reglementează aplicarea automată a Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de decretul-lege, ci instituie posibilitatea ca de prevederile legii să beneficieze și această categorie de persoane. Altfel spus, faptul că o persoană a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu constituie un impediment în formularea de către respectiva parte a unei acțiuni în justiție întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009.

În cazul în speță însă, intimatul - reclamant nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr. 221/2009, împrejurarea că antecesorul acestuia a fost deportat în fosta U.R.S.S. neputând fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ. Concluzionând, se reține că reclamantul nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009 și pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.

Se reține, totodată, și aspectul că prin Legea nr. 221/2009 este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care antecesorul reclamantului nu se încadrează, atâta timp cât a fost deportat în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945. Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate de pârâți, se va casa decizia atacată, precum și Sentința nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Satu – Mare, secția civilă și, în fond, va fi respinsă acțiunea reclamantului D.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de recurentul M.P. – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și pârâtul S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P.J. Satu-Mare împotriva deciziei nr. 122 din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 2236/ D din 15 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, secția civilă și, în fond, respinge acțiunea reclamantului D.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 aprilie 2012.