ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3553/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3553/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la data de 28

ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta R.M. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de

100.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său,

defunctul R.I., ca urmare a faptului că din 1944 și până la decesul acestuia,

respectiv 22 februarie 1945, a fost prizonier de război în fosta URSS.

Prin Sentința civilă

nr. 334/D din 23 martie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea, a

constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de

antecesorul reclamantei și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de

100.000 euro, echivalent în RON la data efectivă a plății, reprezentând

despăgubiri morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, din cuprinsul Sentinței civile nr. 42

din 27 februarie 1948 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I în Dosar nr.

5126 din 13 mai 1947 și al Certificatului de moarte din 22 decembrie 1954, că antecesorul

reclamantei a fost prizonier de război în lagărul din localitatea Buxid - URSS,

unde a decedat la data de 22 februarie 1945.

Din cuprinsul

aceleiași sentințe civile menționată mai sus, tribunalul a mai reținut că

decesul antecesorului reclamantei a fost constatat pe cale judecătorească, pe

baza declarației testimoniale a martorului M.F. care a fost prezent personal la

momentul decesului defunctului R.I., fiind prizonier în același lagăr cu

acesta.

S-a mai reținut că

reclamanta are calitate procesuală activă în cauză întrucât la data decesului

tatălui ei, aceasta avea vârsta de 9 ani.

Tribunalul a reținut

că măsura administrativă a prizonieratului pe teritoriul fostei URSS reprezintă

o măsură administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr.

214/1999, coroborat și cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din

Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6

martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri.

Referitor la

legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reținut că aceasta revine Statului

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 4 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009.

Asupra modalității

concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei, instanța

a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 și din această perspectivă a găsit acțiunea formulată ca

întemeiată.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că decesul

antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu

caracter politic luată față de acesta, precum și consecințele produse și

intensitatea cu care acestea au fost resimțite, apreciind că suma de 100.000

euro, solicitată de reclamantă, reprezintă o reparație echitabilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 107/A din 12 aprilie 201 a admis

apelurile formulate în cauză, a schimbat în parte sentința atacată și a

micșorat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la suma de 100.000

euro la suma de 10.000 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a

reținut că în mod corect tribunalul a reținut caracterul politic al măsurii

administrative de prizonierat considerând că această măsură întrunește toate

criteriile de care depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr.

221/2009 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei daune morale.

Criticile formulate

de pârât cu privire la faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speța

dedusă judecății a fost instituită de legiuitor prin O.U.G. nr. 214/1999,

respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și că, acordându-se daune morale și în

baza Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, au fost respinse pe

considerentul că Legea din 2009 are caracter de complinire și nu înlătură

drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la

criticile Ministerului Public cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda

în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanța de apel a reținut că

este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie

temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale însă a

considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în

primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci

eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța

de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus

cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr.

221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și

neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Pe de altă parte,

instanța de apel a reținut că la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a),

astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, motivând că în sensul

aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a

Croația, paragraf 81).

Instanța de apel a

mai reținut că reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în

executare) prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o

"speranță legitimă" și prin urmare un bun în înțelesul art. 1

Protocolul 1 din Convenție.

S-a mai reținut

faptul că, și pentru ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate

beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de

drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al

măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui său.

Instanța de apel a

apreciat că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă s-ar crea

o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv

identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Curtea de apel a

apreciat ca fiind fondate criticile formulate de apelanți privind reducerea cuantumului

despăgubirilor acordate reclamantei, însă nu în limitele O.U.G. nr. 62/2010

(prin Decizia nr. 1354/2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

prevederile art. I pct. 1 și art. II al O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la

plafonarea cuantumului despăgubirilor) ci în raport de practica în materie a

Curții care, în situații similare, a acordat moștenitorilor celor decedați

urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro.

Dispunând diminuarea

daunelor, instanța de apel a avut în vedere, totodată, și practica CEDO în

materie.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția generală a Finanțelor Publice Satu Mare și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

prin criticile formulate, a susținut că despăgubirile acordate de instanța de

apel au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației

materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate.

De asemenea, a arătat

că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să

asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. În acest

sens, a făcut trimitere la jurisprudența CEDO, care a acordat frecvent sume

relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza

Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).

Recurentul pârât a

susținut că repararea prejudiciilor cauzate în speță a fost instituită de către

legiuitor prin prevederile Ordonanței de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea

calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru

infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva

cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive,

precum și de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi

persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere

de la 6 martie 1945 și celor deportate în străinătate ori constituite în

prizonieri.

Recurentul pârât a

formulat critici și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a

declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr.

221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor

și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susținut că

decizia instanței de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca și

deportarea în străinătate nu intră sub incidența condamnărilor cu caracter

politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidența

prevederilor art. 3 din aceeași lege referitoare la măsurile administrative cu

caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele

decât cele enumerate limitativ în conținutul art. 3. A susținut că atât

prizonieratul cât și deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G. nr. 105/1999 care

se referă la aceste situații.

Recurentul a criticat

hotărârea instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate, susținând că suma de 29.000 RON este exagerat de mare în raportat de

practica în materie și constituie o îmbogățire fără justă cauză, precum și sub

aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai

pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009,

instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și

măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public este fondat,

iar recursul pârâtului este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

recursul Ministerului Public.

În condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al

pretențiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamanta

solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat tatăl său, aceea de

prizonier de război în fosta URSS însă, așa cum rezultă din cuprinsul art. 5

alin. (1) din Legea 221/2009, numai o condamnare cu caracter politic în

perioada de referință a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic,

dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor îndreptățite la

plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de

condamnare sau măsură administrativă.

Or, împrejurarea că

autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta URSS, ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei

condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege și

nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din

același act normativ.

Faptul că reclamantei

i-au fost recunoscute anumite drepturi în condițiile Decretului-lege 118/1990

nu poate determina o altă concluzie, interpretarea dată de instanța de apel

prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind nelegală.

Acordarea unor măsuri

reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă,

distinctă de măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu

caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009. Contrar, celor reținute de instanța

de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr.

118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de

cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în

vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege),

fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare,

constatând că situația de prizonier de război în fosta URSS, ca urmare a

participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei

condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că

numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri

administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii

nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare

greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura

luată față de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a

Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în

temeiul acestui act normativ.

de pârât.

Față de

considerentele expuse anterior, în analiza recursului declarat de Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, și care confirmă soluția

de respingere a acțiunii reclamantului, Înalta Curte apreciază că nu se mai

impune analiza criticilor formulate de recurentul-pârât sub aspectul cuantumul

despăgubirilor acordate de instanța de apel și a efectelor în cauză ale

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, urmând ca în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., acest recurs să fie respins.

În consecință, Înalta

Curte va respinge recursul pârâtului și va admite recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va modifica în

parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Satu Mare și va schimba sentința tribunalului în sensul respingerii

în totalitate a acțiunii reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale

deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva

Deciziei nr. 107/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași

decizii.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că admite apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Satu Mare împotriva Sentinței nr. 334/D din 23 martie 2010 a Tribunalului Satu

Mare, secția civilă.

Schimbă în tot

sentința apelată în sensul că respinge în totalitate cererea reclamantei R.M.,

ca neîntemeiată.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - LM