ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3553/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la data de 28 ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamanta R.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul Legii nr. 221/2009, obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, defunctul R.I., ca urmare a faptului că din 1944 și până la decesul acestuia, respectiv 22 februarie 1945, a fost prizonier de război în fosta URSS. Prin Sentința civilă nr. 334/D din 23 martie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în RON la data efectivă a plății, reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, din cuprinsul Sentinței civile nr. 42 din 27 februarie 1948 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I în Dosar nr. 5126 din 13 mai 1947 și al Certificatului de moarte din 22 decembrie 1954, că antecesorul reclamantei a fost prizonier de război în lagărul din localitatea Buxid - URSS, unde a decedat la data de 22 februarie 1945. Din cuprinsul aceleiași sentințe civile menționată mai sus, tribunalul a mai reținut că decesul antecesorului reclamantei a fost constatat pe cale judecătorească, pe baza declarației testimoniale a martorului M.F. care a fost prezent personal la momentul decesului defunctului R.I., fiind prizonier în același lagăr cu acesta.

S-a mai reținut că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză întrucât la data decesului tatălui ei, aceasta avea vârsta de 9 ani. Tribunalul a reținut că măsura administrativă a prizonieratului pe teritoriul fostei URSS reprezintă o măsură administrativă abuzivă în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat și cu disp. art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Referitor la legitimarea procesuală pasivă în cauză s-a reținut că aceasta revine Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Asupra modalității concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei, instanța a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și din această perspectivă a găsit acțiunea formulată ca întemeiată. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că decesul antecesorului reclamantei a fost determinat tocmai de măsura administrativă cu caracter politic luată față de acesta, precum și consecințele produse și intensitatea cu care acestea au fost resimțite, apreciind că suma de 100.000 euro, solicitată de reclamantă, reprezintă o reparație echitabilă. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, prin Decizia nr. 107/A din 12 aprilie 201 a admis apelurile formulate în cauză, a schimbat în parte sentința atacată și a micșorat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la suma de 100.000 euro la suma de 10.000 euro, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. Instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a reținut caracterul politic al măsurii administrative de prizonierat considerând că această măsură întrunește toate criteriile de care depinde acest caracter și care sunt prevăzute de Legea nr. 221/2009 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei daune morale. Criticile formulate de pârât cu privire la faptul că repararea prejudiciilor cauzate în speța dedusă judecății a fost instituită de legiuitor prin O.U.G.

nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 și că, acordându-se daune morale și în baza Legii nr. 221/2009 s-ar ajunge la o dublă reparație, au fost respinse pe considerentul că Legea din 2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Referitor la criticile Ministerului Public cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanța de apel a reținut că este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale însă a considerat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, motivând că în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraf 81). Instanța de apel a mai reținut că reclamanta, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, avea deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o "speranță legitimă" și prin urmare un bun în înțelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenție.

S-a mai reținut faptul că, și pentru ipoteza în care s-ar considera că reclamanta nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptățită de a obține despăgubiri pe dispozițiile de drept comun (art. 998 C. civ.), câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luate împotriva tatălui său. Instanța de apel a apreciat că prin neacordarea despăgubirilor solicitate de reclamantă s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit. Curtea de apel a apreciat ca fiind fondate criticile formulate de apelanți privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, însă nu în limitele O.U.G.

nr. 62/2010 (prin Decizia nr. 1354/2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. I pct. 1 și art. II al O.U.G. nr. 62/2010 referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor) ci în raport de practica în materie a Curții care, în situații similare, a acordat moștenitorilor celor decedați urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro. Dispunând diminuarea daunelor, instanța de apel a avut în vedere, totodată, și practica CEDO în materie. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția generală a Finanțelor Publice Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

1. Recurentul pârât, prin criticile formulate, a susținut că despăgubirile acordate de instanța de apel au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate. De asemenea, a arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența CEDO, care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).

Recurentul pârât a susținut că repararea prejudiciilor cauzate în speță a fost instituită de către legiuitor prin prevederile Ordonanței de Urgență nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și de Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Recurentul pârât a formulat critici și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. 2. Prin recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a susținut că decizia instanței de apel este nelegală întrucât prizonieratul de război ca și deportarea în străinătate nu intră sub incidența condamnărilor cu caracter politic prevăzute la art. 1 din Legea nr. 221/2009, nici sub incidența prevederilor art. 3 din aceeași lege referitoare la măsurile administrative cu caracter politic, neputând fi asimilate nici unor măsuri administrative, altele decât cele enumerate limitativ în conținutul art. 3. A susținut că atât prizonieratul cât și deportarea în străinătate sunt măsuri cărora le sunt aplicabile dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și O.G.

nr. 105/1999 care se referă la aceste situații.

Recurentul a criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că suma de 29.000 RON este exagerat de mare în raportat de practica în materie și constituie o îmbogățire fără justă cauză, precum și sub aspectul efectelor, în cauză, ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, sens în care a susținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai pot fi acordare despăgubiri morale în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009, instanța putând doar să constate caracterul politic al condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul Ministerului Public este fondat, iar recursul pârâtului este nefondat, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul Ministerului Public.

În condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamantă în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În cauză, reclamanta solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a situației în care s-a aflat tatăl său, aceea de prizonier de război în fosta URSS însă, așa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009, numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referință a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeași perioadă, pot naște dreptul persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat printr-o astfel de condamnare sau măsură administrativă. Or, împrejurarea că autorul reclamantei a fost prizonier de război în fosta URSS, ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din Lege și nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art. 3 din același act normativ.

Faptul că reclamantei i-au fost recunoscute anumite drepturi în condițiile Decretului-lege 118/1990 nu poate determina o altă concluzie, interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 fiind nelegală. Acordarea unor măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu constituie o cauză nouă, distinctă de măsurile administrative cu caracter politic și de condamnările cu caracter politic care să nască, alături de acestea dreptul la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.

Contrar, celor reținute de instanța de apel, din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanța urmează a avea în vedere și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui decret-lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.

Prin urmare, constatând că situația de prizonier de război în fosta URSS, ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial, nu poate fi circumscrisă unei condamnări politice sau unei măsuri administrative cu caracter politic, și că numai în temeiul unei astfel de condamnări ori unei astfel de măsuri administrative, se naște dreptul de a obține despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, atunci când a reținut că măsura luată față de autorul reclamantei se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 și că astfel reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

2. Recursul declarat de pârât. Față de considerentele expuse anterior, în analiza recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, și care confirmă soluția de respingere a acțiunii reclamantului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate de recurentul-pârât sub aspectul cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel și a efectelor în cauză ale Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acest recurs să fie respins. În consecință, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului și va admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare și va schimba sentința tribunalului în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 107/A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinței nr. 334/D din 23 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge în totalitate cererea reclamantei R.M., ca neîntemeiată. Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM