ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1123/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 18 martie 2010

reclamanta R.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român,

reprezentat prin M.F.P., să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri, în

valoare de 300.000 euro, echivalent în lei, pentru faptul că tatăl său, G.A., a

fost luat ca prizonier de război și transportat în localitatea Bulovenca –

Dombas, pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 6 noiembrie

1947.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Satu-Mare, secția civilă, prin sentința nr. 913/ D din 4

iunie 2010 a admis în parte acțiunea și constatând caracterul politic al

„măsurii administrative” dispuse față de antecesorul reclamantei a obligat

pârâtul, la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei la data plății,

către reclamantă, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de

aceasta.

A respins restul

pretențiilor formulate de reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că tatăl reclamantei a fost

constituit în prizonier de război și transportat în lagărul de prizonieri din

localitatea Bulovenca – Dombas, pe teritoriul fostei U.R.S.S., ceea ce

constituie o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, în înțelesul

art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a)

și b) din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Apelurile declarate

în cauză de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare, au fost admise de Curtea de Apel Oradea, secția civilă

mixtă care, prin decizia nr. 66 din 10 martie 2011, a schimbat în parte

sentința, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de

la suma de 100.000 euro, la 10.000 euro.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că deportarea

etnicilor germani și maghiari, pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de

forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, constituie o măsură

administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă

în art. 1 (2) lit. a) din Decretul nr. 118/1990.

Chiar dacă, se mai

arată, măsura abuzivă a prizonieratului a fost luată înainte de 6 martie 1945,

Rusia era la data respectivă aliata României împotriva Germaniei, situație în

care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, în

condițiile în care nu a întreprins nimic pentru a împiedica deportările.

Cât privește decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se reține că, la data pronunțării

acestei decizii, reclamanta avea deja o hotărâre prin care-i fuseseră acordate

despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel că avea o „speranță legitimă” și prin urmare un „bun” în

înțelesul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal, Statul Român, reprezentat prin M.F.P., care făcând trimitere

la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunțate în

cauză, pe considerentul admiterii greșite a acțiunii, în condițiile în care, se

arată, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură

drepturile stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Tot astfel, se arată,

la data judecării apelului temeiul juridic al cererii nu mai era în vigoare,

textul art. 5 alin. (1) lit. a) fiind declarat neconstituțional prin decizia

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Ca atare, conchide

recurentul, reclamanta nu mai putea susține că are o speranță legitimă în

sensul C.E.D.O.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea motivului de ordine publică al

inadmisibilității acțiunii.

În susținerea

demersului judiciar promovat la 18 martie 2010, reclamanta R.M., a arătat că

tatăl său, G.A. a fost prizonier de război în U.R.S.S., în perioada 3 ianuarie

1945 – 6 noiembrie 1947, susținere dovedită cu înscrisurile depuse în cauză.

Situația autorului

reclamantei nu se circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr.

221/2009.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de

reglementare al legii îl constituie doar persoanele care au suferit condamnări

politice ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul

totalitar.

Existența în paralel

cu Legea nr. 221/2009 a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în

planul prejudiciilor morale suferite de persoanele persecutate de regimul

totalitar, opresiv, nu implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor

acte normative.

În aceasta privință,

cum se poate lesne observa din chiar titlul Decretului-Lege nr. 118/1990,

voința legiuitorului a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor

drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945 cât și a celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri.

Aceste prevederi,

referitoare la ultimele două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate

în cuprinsul Legii nr. 221/2009, consecința aplicării principiului ubi lex non

distinguit, nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând

parte din categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în

sfera de reglementare a legii.

Ca atare, starea de

prizonierat în care s-a aflat autorul reclamantei în perioada indicată nu poate

fi interpretată ca fiind consecința unei opresiuni politice a fostului regim

comunist ci rezultatul unor acțiuni militare, de război, care exced exigențelor

și condițiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009.

În acest context, al

inadmisibilității acțiunii, este inutil a se mai analiza celelalte critici

vizând aplicabilitatea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și respectiv existența în beneficiul reclamantei, a unui „bun”

sau a unei „speranțe legitime” raportat la data când textul pe care s-au

fundamentat pretențiile acesteia, a fost declarat ca fiind neconstituțional.

Așa fiind, recursul

se va admite cu consecința modificării în parte a deciziei atacate, în sensul

schimbării în tot a sentinței și a respingerii acțiunii formulată de

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare împotriva

deciziei nr. 66/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă

mixtă.

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că schimbă în tot sentința nr. 913/ D din 4 iunie

2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă și respinge acțiunea reclamantei.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.