ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1123/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La 18 martie 2010 reclamanta R.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri, în valoare de 300.000 euro, echivalent în lei, pentru faptul că tatăl său, G.A., a fost luat ca prizonier de război și transportat în localitatea Bulovenca – Dombas, pe teritoriul fostei U.R.S.S., unde a decedat la data de 6 noiembrie 1947. Investit în primă instanță, Tribunalul Satu-Mare, secția civilă, prin sentința nr. 913/ D din 4 iunie 2010 a admis în parte acțiunea și constatând caracterul politic al „măsurii administrative” dispuse față de antecesorul reclamantei a obligat pârâtul, la plata sumei de 100.000 euro, echivalentul în lei la data plății, către reclamantă, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de aceasta.

A respins restul pretențiilor formulate de reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că tatăl reclamantei a fost constituit în prizonier de război și transportat în lagărul de prizonieri din localitatea Bulovenca – Dombas, pe teritoriul fostei U.R.S.S., ceea ce constituie o măsură administrativă abuzivă, cu caracter politic, în înțelesul art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999, coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. a) și b) din Decretul-Lege nr. 118/1990. Apelurile declarate în cauză de M.F.P. prin D.G.F.P. Satu Mare și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, au fost admise de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă care, prin decizia nr. 66 din 10 martie 2011, a schimbat în parte sentința, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la suma de 100.000 euro, la 10.000 euro.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că deportarea etnicilor germani și maghiari, pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor și prin reglementarea cuprinsă în art. 1 (2) lit. a) din Decretul nr. 118/1990. Chiar dacă, se mai arată, măsura abuzivă a prizonieratului a fost luată înainte de 6 martie 1945, Rusia era la data respectivă aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, în condițiile în care nu a întreprins nimic pentru a împiedica deportările.

Cât privește decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se reține că, la data pronunțării acestei decizii, reclamanta avea deja o hotărâre prin care-i fuseseră acordate despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o „speranță legitimă” și prin urmare un „bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. În cauză, a declarat recurs în termen legal, Statul Român, reprezentat prin M.F.P., care făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunțate în cauză, pe considerentul admiterii greșite a acțiunii, în condițiile în care, se arată, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire întrucât nu înlătură drepturile stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.

Tot astfel, se arată, la data judecării apelului temeiul juridic al cererii nu mai era în vigoare, textul art. 5 alin. (1) lit. a) fiind declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Ca atare, conchide recurentul, reclamanta nu mai putea susține că are o speranță legitimă în sensul C.E.D.O. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea motivului de ordine publică al inadmisibilității acțiunii. În susținerea demersului judiciar promovat la 18 martie 2010, reclamanta R.M., a arătat că tatăl său, G.A. a fost prizonier de război în U.R.S.S., în perioada 3 ianuarie 1945 – 6 noiembrie 1947, susținere dovedită cu înscrisurile depuse în cauză.

Situația autorului reclamantei nu se circumscrie însă domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, obiect de reglementare al legii îl constituie doar persoanele care au suferit condamnări politice ori care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, măsuri cu caracter politic luate de regimul totalitar. Existența în paralel cu Legea nr. 221/2009 a unor alte acte normative cu caracter reparatoriu, în planul prejudiciilor morale suferite de persoanele persecutate de regimul totalitar, opresiv, nu implică o suprapunere a sferei de reglementare a acestor acte normative.

În aceasta privință, cum se poate lesne observa din chiar titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului a fost clar exprimată în a se stabili acordarea unor drepturi atât persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945 cât și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Aceste prevederi, referitoare la ultimele două categorii de persoane, nu au mai fost însă reluate în cuprinsul Legii nr. 221/2009, consecința aplicării principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus constând în aceea că, persoanele făcând parte din categoriile care nu au mai fost vizate de legiuitor, nu intră în sfera de reglementare a legii.

Ca atare, starea de prizonierat în care s-a aflat autorul reclamantei în perioada indicată nu poate fi interpretată ca fiind consecința unei opresiuni politice a fostului regim comunist ci rezultatul unor acțiuni militare, de război, care exced exigențelor și condițiilor strict reglementate de Legea nr. 221/2009. În acest context, al inadmisibilității acțiunii, este inutil a se mai analiza celelalte critici vizând aplicabilitatea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și respectiv existența în beneficiul reclamantei, a unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” raportat la data când textul pe care s-au fundamentat pretențiile acesteia, a fost declarat ca fiind neconstituțional.

Așa fiind, recursul se va admite cu consecința modificării în parte a deciziei atacate, în sensul schimbării în tot a sentinței și a respingerii acțiunii formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 66/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică în parte decizia atacată, în sensul că schimbă în tot sentința nr. 913/ D din 4 iunie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă și respinge acțiunea reclamantei. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.